Când comuniştii doljeni au respins socialismul real

În urmă cu 23 de ani, Craiova şi Doljul, ca de fapt întreaga ţară, aşteptau sfârşitul unui an de referinţă, de-a dreptul istoric în Europa, prin prăbuşirea, unul după altul, a regimurilor comuniste sau schimbarea liderilor politici în Bulgaria şi RDG, după ce căzuse Zidul Berlinului. România nu părea hărăzită să rămână izolată sau decuplată de restul Europei, prin înţelegerile convenite la Malta sau Kiev, deşi Nicolae Ceauşescu, în dizgraţia evidentă a lui Mihail Gorbaciov, încă se mai legăna în iluzia, ritos exprimată la ultimul Congres al Partidului Comunist din Bucureşti, că „socialismul va muri când plopul va face mere”. Era vorba de socialismul real, nici măcar de cel cu faţă umană, pe care îl revendicau cehii în anul „primăverii de la Praga”, când – perestroikişti avant la lettre – desenau pe ziduri, după invazia trupelor Tratatului de la Varşovia: „Lenin, trezeşte-te! Brejnev a înnebunit” („Mărturisirea” – regizor Costa Gavras, 1970). Ceva-ceva urma să se întâmple şi la noi, îşi şopteau prevăzători „cei mai informaţi”, dar cu certitudine nimeni nu ştia ce. Că revoluţia română sau evenimentele din decembrie ’89 încep la Timişoara, totul se datorează mai degrabă unui şir de erori săvârşite de autorităţile locale şi centrale în „cazul Laszlo Tokes”, reprezentant al Bisericii catolice reformate din Timişoara. Mediatizat de Europa Liberă, ca şi de alte posturi de radio străine, susţinut de Consulatul iugoslav din Timişoara, evenimentul scapă de sub orice control şi, începând din dimineaţa zilei de 20 decembrie 1989, odată cu primele manifestări protestatare ale muncitorilor din întreprinderile timişorene – 6 Martie, Azur, Elba, Solventul – care scandează „Libertate”, „Democraţie” şi cer demisia lui Ceauşescu, limita revendicărilor sociale, încă temătoare, este depăşită. La 21 decembrie 1989, după câteva zile de revoluţie în stradă, la Timişoara, la ora 7,20 a sosit un regiment de la Vânju Mare şi aproape concomitent o garnitură de tren cu efective de gărzi patriotice din Craiova, înarmate cu bâte, care vor fraterniza cu revoluţionarii timişoreni. La înapoiere, acasă, vor propaga spiritul revoluţiei. Despre anul 1989, apogeul crizei economice a sistemului ceauşist, au scris cu bună credinţă majoritatea liderilor PCR, foşti membri ai Comitetului Politic Executiv – Cornel Burtică, Paul Niculescu Mizil, Dumitru Popescu, Ştefan Andrei, Silviu Curticeanu, Ion Coman, Manea Mănescu şi nu numai –, demonstrând cu argumente că fusese săvârşit, după plata datoriei externe, un şir de erori de către însuşi Nicolae Ceauşescu, incapabil să înţeleagă că poporul care altădată îl ovaţionase nu-l mai suporta. Vom reveni asupra acestui aspect. Prim-secretar al Comitetului judeţean Dolj al PCR era universitarul Ion Traian Ştefănescu, considerat unul dintre cei mai luminaţi activişti. Cinic, dar mobilat intelectual. Fusese adus la Craiova în decembrie 1987, după „povestea cu vânătoarea din pădurea Perişor” şi evenimentele de la Braşov, tocmai pentru a insufla în mediul academic din Bănie un plus de încredere în Partidul Comunist. Un mediu academic format şi atunci, ca şi acum, din oportunişti, şi, mai ales, puţin ştiutori de carte. Era exclus orice reviriment ideologic. Cadru universitar, cum spuneam, la Facultatea de Drept din Bucureşti, catedra Dreptul Muncii, bun prieten cu Nicu Ceauşescu, prim-secretar al Comitetului judeţean Sibiu, împreună fiind văzuţi, alături de alţi colegi de generaţie, „soluţii viabile” la un eventual transfer al puterii, ratat la ultimul Congres al PCR, cunoscător al cancanurilor de pe culoarele puterii, Ion Traian Ştefănescu a evitat, pe cât i-a stat în putinţă, orice implicare în geneza evenimentelor din 22 decembrie 1989. S-a internat în spital, invocând o criză cardiacă. Idealurile în care crezuse, nu doar el, se năruiau, aidoma unui castel de nisip lovit de un val. Nici comuniştii nu se prea îndrăgeau reciproc, cum nu se îndrăgesc nici actualii lideri ai partidelor noastre politice. Dar ce importanţă mai are aşa ceva? De pildă, aflat în închisoare, Ştefan Andrei, din funcţia de viceprim-ministru al Guvernului, după ce condusese diplomaţia ţării, avea să afle de la un coleg promovat în conducerea partidului ca muncitor, Ion David, membru CPEx, că acesta spusese la proces că toată viaţa lui fusese ţărănist şi nu i-a plăcut deloc comunismul. În acel moment, Ştefan Andrei a exclamat către Silviu Curticeanu: „Te bag în mă-ta, Ceauşescule, în ce anturaj m-ai băgat”. Împinsă de valuri puternice, cu busola blocată, corabia socialismului românesc era deja avariată şi se va scufunda fără ca cineva să mai aducă epava la suprafaţă. Rămâne un obiect de studiu şi învăţăminte, pentru că o experienţă istorică poate fi contestată, dar niciodată ignorată. Acum 23 de ani, la Craiova mijeau zorii unei noi epoci istorice, fiindcă, în absenţa oricărei dizidenţe, lumea a ieşit în stradă.