Ieşirea din iluzii

0
349

Cum, necum, am reuşit să ducem gâlceava politică de la Bucureşti la Strasbourg, în Parlamentul European. Unde se ştia de acum de toată tevatura, interpretată diferit, la palierul fiecărei familii sau grup parlamentar. De fapt, am ajuns acolo unde era inevitabil să ajungem, aşa cum suntem: o ţară care nu are de oferit mare lucru, în afara scandalului garantat. O ţară care exportă scandal şi obligă UE să asiste la un spectacol jalnic. Prezentul nostru balcano-bizantin e o realitate. Tristă. Şi, miercuri după-amiază, a început „meciul”, după finalul discursului acid şi partizan al comisarului european pentru Justiţie, Viviane Reding. Social-democraţii, socialiştii şi liberalii au luat apărarea USL, în timp ce popularii europeni şi-au dat sufletul să apere PDL şi, implicit, pe Traian Băsescu. Unii s-au trezit vorbind, precum Corneliu Vadim Tudor, departe de discursul de odinioară, acum în numai un minut rostind suficiente prostii, care îl vor urmări o vreme. Discursuri consistente, cumpătate şi convingătoare au avut Renate Weber, Corina Creţu, Cătălin Ivan, exceptând aluzia la culoarea deux-piece-ului doamnei Viviane Reding, Pino Artachi, grecul Angurachis Charalampos, Hannes Swoboda, şi mai ales liberalul Graham Watson. Monica Macovei a livrat, ca de obicei, exagerări periculoase, false ipoteze, descalificante pentru un eurodeputat, în apărarea tarabei politice. S-a arătat înfuriată şi nu i-a ieşit mai nimic. Acuzată de control asupra dosarelor Parchetului General, după ce avansase o fraudă de 1,5 milioane voturi la referendum, a pretins că a obţinut informaţia din presă. A mai trântit şi alte acuzaţii la adăpostul imunităţii europarlamentare, reproşând USL că ţinteşte să-i demită pe procurorii care instrumentează dosarele referendumului şi pe cele ale unor politicieni. Românilor trebuia să li se arate, iar cu degetul, vinovaţii şi îngerii, iar marea temă justiţiară, singura temă aptă a capta atenţia, spre a fi transformată în voturi, la apropiatele alegeri parlamentare, trebuia relansată eventual dinspre Comisia Europeană. I s-a tăiat microfonul înainte de a-şi fi încheiat de prezentat „propria doctrină”. Eurodeputatul Cristian Preda, prim-vicepreşedinte PDL, a lansat sintagma de „tirania majorităţii”, de fapt nimic altceva decât suveranitatea poporului. Uniunea Europeană nu este subordonată „tiraniei majorităţii”, adică în subordinea cetăţenilor UE, prin trimişii lor în Parlamentul European, sau este condusă alternativ de grupuri de interese politico-economico-financiare? Încrâncenarea dezbaterii a fost desăvârşită, dacă ne putem exprima astfel, şi, printr-un plus de claritate a mesajelor, dar şi consistenţă, în avantaj, poate neanticipat, au ieşit social-democraţii şi liberalii. Încât, în final, comisarul european Viviane Reding, dacă nu a răspuns acuzaţiilor la afirmaţiile pripite precum „puci parlamentar” sau „lovitură de stat”, şi-a nuanţat discursul, lăsând vag impresia că a realizat precara informare asupra situaţiei din România, ca să nu spunem intoxicare. A vorbit despre reducerea echilibrului democrat instituţional, situaţia fragilă din România, presiunile asupra justiţiei (!?). Şi aşa mai departe. Politica nu a fost niciodată un spaţiu al generozităţii exagerate, dar, mai mereu, interesele divergente se armonizau prin concesii şi cedări reciproce. Cedări mici pentru cei mari şi viceversa. Ca o constatare, politicienii europeni nu se diferenţiază mult de cei autohtoni. Când Manuel Barroso vorbeşte de diluarea credibilităţii şi încrederii în UE şi instituţiile sale, pe seama neîncrederii în sistemul financiar, greşeşte: în esenţă, este vorba de excesul de birocraţie, partizanatul politic şi absenţa controlului popular asupra instituţiilor europene. Într-un moment ca acesta, evoluţia României depindea mai ales de încredere. A partenerilor europeni în România şi a românilor în Uniunea Europeană. A plânge la îalte porţi, în speranţa susţinerii, cu ochii umflaţi, nu s-a dovedit o soluţie fertilă, dimpotrivă, a stricat mult şi greu reparabil din imaginea ţării.