90 de ani de la apariţia unei „nenorociri istorice”

Evenimentul e banal, dar merită comentat. Un grup de nostalgici s-au gândit să sărbătorească, obligatoriu cu emoţie, la 8 mai a.c., împlinirea a 90 de ani de la înfiinţarea… Partidului Comunist. Ei susţin reintrarea PCR în legalitate, pentru că „peste jumătate dintre români simpatizează cu ideologia comunistă”. Trecem peste faptul că toate sondajele de opinie referitoare la „epoca Ceauşescu” n-au avut în vedere exclusiv ideologia ci alte detalii. Comitetul de reorganizare a Partidului Comunist, ni se mai spune, a strâns deja jumătate dintre semnăturile necesare pentru a reînregistra partidul. Probabil la arhivele istoriei. Cum pe nimeni nu mai interesează astăzi, decât din motive de nostalgie a propriei tinereţi şi a unei opţiuni inaugurale, defunctul partid comunist, acest tip de discurs în care sentimentalismul juvenil, o anumită candoare retardatară, obstinaţia neurastenică colaborează când înduioşător, când iritant, ar trebui cel puţin recalibrat, readus la o realitate istorică. PCR n-a împlinit 90 de ani de la fantomatica înfiinţare decât în mintea fermentată a unora, care şi cred toate bazaconiile lăsate moştenire de istoriografi de serviciu. Este şi suspectă această dorinţă a unor nostalgici de a-şi revendica o istorie mincinoasă, încărcată de crime şi nenorociri, care au pus comunismul stalinist pe acelaşi tapet cu nazismul. Dar să procedăm puţin mai analitic. Denumirea de Partid Comunist Român datează de la Congresul al IX-lea (19-24 iulie 1965), când prin măsurile adoptate s-a decis renunţarea la numele partidului (PMR), revenindu-se la cel purtat între 1945 şi 1948. Tot cu acea ocazie se recomanda Marii Adunări Naţionale schimbarea denumirii de RPR în aceea de Republica Socialistă România (RSR), precum şi adoptarea unei noi Constituţii. După acest moment au fost preschimbate, se subînţelege, inclusiv carnetele membrilor de partid. Denumirea de Partid Muncitoresc Român, data de la Congresul de unificare cu PSD din 21 februarie 1948, când comuniştii stalinişti au lichidat, e drept şi prin trădare (Lothar Rătăceanu, Ştefan Voitec şi alţii) PSD-ul lui Titel Petrescu, aruncat în curtea Tribunalului Militar sub acuzaţia de răspândire de manifeste subversive. Încă de la congresul de unificare, PMR s-a debarasat de toate figurile proeminente ale partidului înghiţit, care îl slujiseră împotriva propriilor convingeri. În acţiunea de „purificare” începută în noiembrie 1948, la mai bine de o jumătate de an de la unificare, fuseseră excluse din partid 192.000 de persoane, încât în 1961 Gheorghe Gheorghiu Dej va mărturisi că la verificare au fost date afară din PRM „mai multe mii de persoane”. Deceniul pustiu care a urmat, prin golirea culturii române de trecutul propriu şi obturarea comunicării cu cea europeană, până la desprinderea definitivă de aceasta, n-a urmărit altceva decât crearea spaţiului de instalare a ideologiei staliniste şi a unei pseudoculturi, de fapt un surogat al cuceritorilor. Este perioada de maximă represiune împotriva fiinţei naţionale, care face imposibilă orice discuţie şi cauţionare a unui sistem criminal şi nelegitim, chiar dacă Gheorghiu Dej, prin Declaraţia din aprilie 1964, cu un an înainte de a se stinge din viaţă, a dorit să înarmeze partidul cu un program de perspectivă, spre a fi receptat în istorie nu doar cu mâinile pline de sângele a mii de victime, ci şi cu anumite calităţi, care fac din el o personalitate complexă. Să ne întoarcem la Conferinţa Naţională a partidului, din octombrie 1945, când Partidul Comunist din România (PCdR) devine Partidul Comunist Român, sau mai exact capul îşi găseşte trupul, sub mantie stalinistă, într-o cochilie osificată. PCR din 1945 nu este un partid nou, ci unul format din două ramificaţii comuniste care preluau trecutul şi „salvau viitorul” fără a se dezice de stalinism.

8 mai 1921 este o dată care precede cel de-al III-lea Congres al Komintern-ului (22 iunie-12 iulie 1921 – Moscova) dar deja se poate afirma că exista un partid comunist „exterior”, care se afirmă prin ocuparea unor funcţii reprezentative din Komintern. PCdR din interior nu era prizonierul politicii lui Stalin la acea dată, dar nici nu avea vreo forţă numerică, şi nici mare importanţă pe scena politică. Era doar prizonierul propriilor sale erori ideologice. Practic, PCdR interior se desprinsese din Partidul Social Democrat, dându-i acestuia o lovitură de graţie, dorindu-se o avangardă a clasei muncitoare româneşti sau cel puţin o reprezentantă a ei. Niciodată n-ar fi fost posibil ca socialiştii, al căror patriotism se manifestase în numeroase împrejurări istorice şi, înainte de toate, în susţinerea unirii Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei cu ţara, să adopte teze diametral opuse convingerilor lor structurale. Clădit prin minciună, cu o istorie neagră, siderantă, Partidul Comunist Român, chiar revendicându-se de la „epoca Ceauşescu”, despre care se poate discuta, n-are cum renaşte.