Când inclusiv The Guardian anunţă un film despre fostul lider al comuniştilor italieni, care a inspirat tineretul Italiei, dar… şi extrema-dreaptă, premierul Giorgia Meloni fiind printre cei care îl admiră, povestea devine interesantă. Evident, şi presa din Peninsulă nu rămâne indiferentă, la filmul despre viaţa lui, care deschide Festivalul de la Roma, din această săptămână, un film intitulat „Berlinguer – La grande ambizione” (Marea ambiţie) în regia lui Andrea Segre (48 ani), care a descris filmul drept o călătorie, printr-o parte de istorie pe care n-a trăit-o şi a învăţat să o înţeleagă. Readucerea în discuţie a lui Enrico Berlinguer, un gigant al stângii italiene, în anii 70-80 (care s-a întâlnit în mai multe rânduri cu liderul comunist de la Bucureşti) are loc într-un moment de cacofinie politică. În Italia nu puţini seniori consideră că partidul democrat (acum în opoziţie) creat pe ruinele fostului partid comunist (din care s-a desprins, la 3 februarie 1991, alături de Rifondazione Comuniste) un partid pocăit, încât Walter Veltroni, unul din primii secretari PDS, declarat la 16 octombrie 1999, în „La Stampa” „am pus stalinismul pe picior de egalitate cu nazismul, gulagul pe picior de egalitate cu Auschwitz-ul, am definit comunismul drept tragedia secolului. Se poate spune oare ceva mai răspicat şi mai limpede?” Ei bine, PD ar fi o degenerare de neînţeles a ceea ce a fost PCI. Povestea e lungă, şi n-are sens să o reamintim. În 1964 moare Palmiro Togliati, căruia îi succede Lugi Longo, care numai după 4 ani avea să se ocupe de Primăvara de la Praga a lui Alexandar Dubcek, considerat un reformist. Comuniştii italieni s-au „luminat” in corpore, şi au exprimat critici ferme, intensificând convulsiile interne, dar şi cele externe cu ex-PCUS. În 1972, Enrico Berlinguer îi succede lui Longo ca secretar general, dar chiar în anul următor, la o întâlnire oficială la Sofia, aspru criticat de bulgari şi sovietici, scapă dintr-un atentat. La 3 octombrie 1973, în timp ce se deplasa spre aeroportul din Sofia, pentru a reveni în Italia, autoturismul în care se afla a fost lovit şi distrus de un camion militar: interpretul său şi încă 2 oficiali bulgari care îl însoţeau au fost grav răniţi. A fost internat de urgenţă la un spital din Sofia, de unde medicii n-au vrut să-l externeze. Sandro Pertini, preşedintele Camerei, a trimis un avion militar să-l aducă acasă, şi confruntaţi cu o criză diplomatică, bulgarii au cedat. Reticent, cu privire la circumstanţele accidentului, despre care era convins că fusese orchestrat de KGB, Berlinguer a cerut maximă confidenţialitate. Fracţiunea pro-sovietică era încă puternică în partid. Va susţine (Italia era membru european şi NATO) o apropiere progresivă a blocului comunist şi occidental, mai degrabă decât o dizidenţă individuală. După Praga, imaginea comunismului sovietic s-a deteriorat iremediabil, din cauza anvergurii unor opozanţi precum Andrei Saharov şi Aleksandr Soljeniţn, ambii laureaţi ai premiului Nobel, după intervenţia sovietică în Afghanistan, începută în 1979, şi pentru impunerea regimului gen. Jaruzelski în Polonia. Pe toate fronturile PCI se va exprima critic, dar pentru opinia publică, în acei ani, comunismul de sorginte rus, şi eurocomunismul lui Berlinguer erau greu de separat. Este aproape de a aduce partidul la guvernare (30% în alegerile din 1979 şi 34% în alegerile din 1976), printr-un compromis istoric cu creştin-democraţii lui Aldo Moro (de 5 ori prim-ministru) susţinând eurocomunismul, o versiune liberală, anti-stalinistă, a marxismului. Moartea sa la 11 iunie 1984, la vârsta de 62 de ani, la 4 zile după ce suferise un accident vascular cerebral, în timpul unui discurs de campanie, prăbuşirea comunismului european la sfârşitul anilor 80, au eclipsat moştenirea Berlinguer. Eurocomunismul sau comunismul naţional –o adaptare flexibilă a principiilor comuniste la condiţiile locale sau naţionale- s-a stins. Berlinguer a fost nesuferit atât la stânga cât şi la dreapta pe plan extern, dar în 12 ani cât a condus PCI a fost iubit pentru sinceritate, umanitate şi munca în interesul celorlalţi. Mario Ajello, comentator politic pentru „Il Messaggero”, crede că numele lui Berlinguer reverberează datorită faptului că era un lider impecabil moral. Din 31 octombrie filmul va fi pe ecrane în Italia şi ulterior va fi lansat la nivel internaţional.
