Numirea ca antrenor al echipei naţionale de fotbal a lui Mircea Lucescu, un nume de legendă în fotbalul românesc, ca jucător, antrenor, selecţioner, este un eveniment mai degrabă salutar, decât privit cu pesimism otova. Exceptând aducerea unui antrenor străin, cum s-a mai încercat, din păcate nefericit, Mircea Lucescu este o soluţie oportună, în pofida vârstei care ar putea fii invocată, într-un moment delicat. Cu o impresionantă carte de vizită, bogat, trecut pe la multe echipe gomoase de club, cu care a făcut rezultate, noul selecţioner a acceptat preluarea echipei naţionale „doar din datorie pentru fotbalul românesc şi pentru suporterii acestuia”. Momentul nu este deloc unul prea fericit, chiar licitând rezonabila comportare a echipei naţionale la Euro 2024, fiindcă fondul de jucători, aria de selecţie sunt cele cunoscute şi grupul care a strălucit, în partida de referinţă cu Ucraina, jocurile din grupa de calificare câştigată, are limitele lui. Şi totuşi Mircea Lucescu a preferat… riscul. N-a reuşit la echipa naţională a Turciei (august 2017 – februarie 2019) preferat fiind chiar de Recep Tayyip Erdogan, după ce reuşise la cluburile Galatasaray şi Bekşitaş, dar la orice discuţie pertinentă este peste numele vehiculate, ca potenţiali înlocuitori ai demisionarului Edi Iordănescu. Retras… în glorie. Dăinuie poate încă, la FRF, amintirea fabuloasă că doar el „în nebunia lui”, cum o numea Ioan Chirilă, putea câștiga o grupă cu Italia, Suedia si Cehoslovacia (în preliminariile Euro 84). Și de ce nu, el nu altul, în afara lui Ștefan Covaci, care a trecut pe la marele Ajax, a ajuns la un club de referință al Europei, precum Internazionale Milano. Cunoscut în lumea fotbalului european şi nu numai, Mircea Lucescu are încă resurse fizice şi psihice să se înhame la o misiune dificilă: calificarea la CM 2026, competiţie organizată în SUA, Mexic şi Canada. El este antrenorul român căruia regretatul Ioan Chirilă, un ziarist de reală ţinută, i-a dedicat cartea „Lucescu şi drogul său fotbalul” (1994), în care povesteşte totul. O carte, reluată în ediția a doua, (2009) sub titlul ”Lucescu”. A cunoscut bucurii şi decepţii, poate în egală măsură, stăpâneşte inegalabil arta conversaţiei, are „ochi” şi nu excludem ca la revenirea în funcţia de selecţioner, deţinută în perioada 1981-1986, să aibă şi noroc. Este o personalitate a fotbalului românesc, dar repet se află în situaţia croitoraşului iscusit, căruia i se cere a face minuni şi dintr-un material, nu de excelentă calitate. Au eşuat, cum am văzut la Euro, şi selecţioneri care au avut, la îndemână, jucători scumpi, de mare vizibilitate, nu mai dau exemple, dar Gareth Southgate este unul dintre ei. Cu Craiova, relaţia lui Mircea Lucescu a fost întotdeauna una ambiguă: atât ca selecţioner al naţionalei, cât şi ca antrenor al echipelor bucureştene Dinamo şi Rapid. A privit mereu spre Craiova, în epoca fastă, de unde a avut ce extrage, a descumpănit prin neconvocarea lui Gheorghiţă Geolgău la Euro 1984, cel care la Bratislava parafase calificarea, dar filozofia sa, cea a decomplexării fotbalistului român, prin cât mai multe partide internaţionale, n-a fost deloc una eronată. Penultima amintire, e drept neplăcută, datează din campionatul 1997-1998 (etapa a 34-a) când în luptă cu Steaua (care a învins Gloria Buzău cu 5-2), Rapidul (echipa pe care o antrena) trebuia să câştige la Craiova unde doar a remizat (2-2). A fost un meci ciudat în care Craiova a jucat împotriva propriilor interese. Cele două echipe erau calificate în finala Cupei României. Dacă Rapidul învingea, ieşea campioană. Echipa din Bănie (locul 8 în clasament) mergea în Cupa Cupelor. Mircea Lucescu a pierdut titlul pe ultimii metri. La patru zile după înfrângerea de la Craiova Rapidul învingea (1-0) Craiova antrenată de Jose Ramon Alesanco. În sezonul următor, în penultima etapă a turului, Rapid a câştigat la Craiova (1-0) şi după meci a fost sunat imediat la telefon: “Ciao Mircea, sono io, Massimo Moratti”. Mircea Lucescu va căuta, sunt sigur pepitele jinduite prin toate colţurile ţării şi va da şanse de afirmare reală celor care merită, insuflând temeritate, într-un fotbal uneori resemant, alteori vioi, animat de un sentiment tonic –străin altora- şi am să-l numesc patriotism. De la Craiova… doar atât: multă baftă!
