Adunaţi la Milwaukee (Wisconsin) în marja Convenţiei republicane, care s-a deschis luni, militanţii republicani se roagă pentru preşedintele lor. Pentru aceşti credincioşi fervenţi, miracolul petrecut, în pofida morţii unui simpatizant, oferă proba indubitabilă a intervenţiei divine. Că ei îi judecă pe democraţi cu asprime, pentru climatul de violenţă şi intoleranţă care a permis tentativa de asasinat, e o chestiune subsidiară. Capul plecat, mâinile întinse spre cer, ochii închişi. Astfel, zeci de susţinători ai lui Donald Trump s-au adunat ca să se roage, într-o piaţă din Milwaukee, la sfârşitul zilei de duminică, derulând un portret mare al acestuia, pe gazon. Este un miracol al lui Dumnezeu faptul că Donald Trump este în viaţă, susţin ei, aproape la unison. Mesajul divin l-a îndemnat la o mişcare neaşteptată a capului. Cel de Sus l-a ajutat pe Trump să treacă prin acestă răscruce a vieţii lui. Rugăciunea este esenţială pentru ceea ce s-a petrecut şi mulţumirile către Cel de Sus nu contenesc. Viaţa noastră, uităm asta, nu este decât o permanentă sărbătorire a darurilor lui Dumnezeu. Se spune că pe 13 iulie a.c. am asistat la sfinţirea virtuală a unei icoane de o parte a poporului american. Fotografia eroică, apărută în presa lumii, aminteşte de coborârile monumentale de pe cruce, pictate de Rubens. Deplin conştient de semnificaţia iconică a posturii sale, Donald Trump se vede acum ca noul Hristos. Îşi întârzie discursul, pe care şi l-a rescris. Orice comentariu aplecat devine dificil. Fiindcă dacă, de pildă cultura te modelează, ea nu te rezolvă în sens deplin. Cultura nu-ţi livrează neapărat o conduită. E plin pământul de lume fină, uşor convertibilă la lichelism. Credinţa e o ieşire din hotarele competenţei intelectuale, din hotarele unui domeniu specializat, o ieşire din confortul răspunsurilor garantate. Nu mă hazardez, în teritoriul pasajelor evenghelice, despre care nu se vorbeşte îndeajuns, de unde vin înţelepciunile. „N-ai dreptul să te îndoieşti de dreptatea lui Dumnezeu. Ştie El ce face.” Interesantă, în context, mi se pare o teză originară a scriitorului, filozofului, omului de cultură, Andrei Pleşu, care atrăgea atenţia, undeva, asupra unui aspect al răspunsului sacru care i se părea esenţial: Dumnezeu sugerează că preferă un interlocutor în ofensivă, un credincios zbuciumat de întrebări, de nelinişti autentice, de sinceritate nădăjduitore, decât unul resemnat într-o somnolenţă perpetuă. Credinţa asta înseamnă: o zonă de confruntare existenţială dramatică cu instanţa supremă, nu un fel de a moţăi într-o certitudine, care riscă să devină superstiţie. Cu alte cuvinte, da ştim nu suntem perfecţi, dar în adâncul sufletului nostru păstrăm convingerea că fondul e de oameni cumsecade. Adepţii corectitudinii politice promovează cu îndârjire fundamentul anti-religios. Nu-mi iau libertatea de a-i judeca. Discuţia e confuză, din punctul meu de vedere. Credinţa este mai mult decât o cunoaştere nemijlocită, e o speranţă. Ura nu este un sentiment politic, nu e o idee politică faţă de care un angajament moral să conducă la efecte politice utile, constructive. Cum s-a putut mobiliza atâta antipatie, aptă de a scurtcircuita toate ideile politice utile, faţă de Donald Trump, la care iată Dumnezeu a avut un alt răspuns, poate îndemna la reflecţie.
