Cordonul sanitar, barajele care au izolat partidele de extremă-dreaptă, xenofobe şi ultra-naţionaliste, de procesele decizionale, s-au cam topit. Sondajele oferă o creştere semnificativă a ponderii acestora, la alegerile europene din 9 iunie, în Italia, Franţa, Olanda, Austria ş.a.m.d. şi deja se văd discret curtate de conservatori, în vederea unor alianţe viitoare. Scopul lor nu mai este, acum, să părăsească clubul comunitar, ci să-l schimbe din interior. Ele caută să devanseze conservatorii tradiţionali şi să câştige cât mai mult spaţiu posibil în blocul de drepta. În toată Europa, partidele tradiţionale, fidele Ursulei von der Leyen, preşedinta Comisiei Europene, în mandatul care se încheie, pierd teren, pe fondul nemulţumirilor de tot felul. Ceea ce a condus şi la radicalizarea mai multor partide tradiţional conservatoare, aşa cum s-a întâmplat în PPE în chestiunea imigraţiei sau agendei verzi. Viktor Orban îşi pregăteşte declarat mănuşile de box, în tentativa basculării Ursulei von der Leyen, sperând în constituirea unui super-grup politic de naţionalişti şi suveranişti, cu influenţă în Parlamentul European. Cu aspiraţia mărturisită ca Europa să revină la fundamentele sale –Tratatul de la Roma-, renunţând la politicile prea dirijiste, punând în schimb accent pe promovarea cercetării, inovaţiei, antreprenoriatului. Paradoxal, nu social-democraţii pierd teren în faţa ofensivei extremei-drepte –dar nici nu câştigă- ci mai degrabă dreapta tradiţională, existând chiar riscul absorbţiei de extrema-dreaptă. Într-o postură deloc agreabilă se află „Renaşterea” (Renaissance – RE) ex-La Republique en Marche al lui Emmanuel Macron, şi asta va avea consecinţe. Una peste alta sondajele indică o fază de boom, pe extrema-dreaptă, care ar putea deveni a treia forţă. Însă nici extrema-dreaptă nu este monolitică, ci cuprinde o constelaţie de divizări dezbinate pe probleme majore, precum războiul din Ucraina şi pentru ele colaborarea trans-naţională este dificilă. O voce, oarecum surprinzătoare, care se face auzită, este cea a premierului italian Giorgia Meloni, lidera partidului Fratelli d’Italia, pro-europeană, anti-Vladimir Putin, pro-statul de drept, intrată în graţiile Ursulei von der Leyen. Ea conduce lista de candidaţi pentru alegerile europene a partidului său, deşi în ţară a tăiat drepturile persoanelor LGBT şi nu se arată prea înduioşată de libertatea presei. Dar atâta timp cât nu face zgomot la Bruxelles şi menţine o poziţie constantă în politica externă, „acasă” poate face ceea ce doreşte. Von der Leyen se vede în situaţia de a accepta multe concesii extremei-drepte, mai exact unor partide din ECR, dar nu şi celor care includ AFD-ul şi Adunarea Naţională a lui Le Pen, deşi oferă tot mai puţine mesaje pro-Putin. Prin tehici suple, extrema-dreaptă devine… dreapta europeană. Îngrijorând social-democraţii, liberalii, care cer un cordon sanitar împotriva ultraşilor, pe care popularii îl refuză. Întâlnirea recentă a liderilor de extremă-dreaptă de la Madrid, la care au participat în sistem video şi Meloni şi Orban a fost de luat în seamă. Dacă Donald Trump ar reveni la preşedinţia SUA, atât Meloni cât şi Orban vor fi mai vocali în Europa, în implementarea politicilor pe care le execută acasă. Criticile la adresa UE, mai exact a standardelor şi reglementărilor sale, a lipsei de atenţie faţă de subsidiaritate şi concurenţă sau obsesia pentru energiile regenerabile, în detrimentul energiei nucleare, nu lipsesc. Însă reînvierea extremei-drepte este o consecinţă nemijlocită a politicilor Ursulei von der Leyen, care parcă şi-a dorit acest lucru, fără să realizeze cât de complicată va deveni, în noul context politic, realegerea sa, mult dorită. 720 de eurodeputaţi vor fi aleşi pe liste şi România va trimite 33 dintre aceştia (Germania – 96, Franţa – 80, Italia – 76, Spania – 61, Polonia – 53 ş.a.m.d.). În legislatura 2019-2024 au existat 7 grupuri parlamentare mari: PPE, Alianţa progresistă a socialiştilor şi democraţilor, Renew Europe, Verzii, Conservatorii şi reformiştii europeni, Identitate şi democraţie, Grupul de stânga. Oricum, niciodată până acum, de la admiterea în Uniunea Europeană, campania pentru alegerile europene, la noi, n-a fost atât de fadă, aproape inexistentă.
