Viorel Cataramă, un liberal destul de rebel, dar acerb apărător al doctrinei economice de dreapta, revenit în PNL, a făcut câteva precizări ispititoare în podcastul EVZPlay, în compania lui Robert Turcescu, sugerând că nu exclude un candidat comun la alegerile prezidenţiale din 2024, în persoana lui Mircea Geoană, actualul secretar general adjunct al NATO. Despre o astfel de ofertă, dacă nu comună (PSD-PNL) –ar fi ceva inedit-, oricum din partea PSD, se mai vorbeşte din când în când cu suficientă îndreptăţire, datorită conexiunilor sale foarte puternice, avantaj destul de important în contextul evenimentelor neliniştitoare de la graniţă. Într-un alt plan, Mircea Geoană, fost ministru de Externe, senator de Dolj şi ex-lider al social-democraţilor, preşedintele Institutului Aspen România, perdant –la o manieră învolburată- al alegerilor prezidenţiale din 2009, poate fi un preşedinte de o altă atitudine, atât în plan regional, cât şi la nivelul UE. Pe această chestiune, Mircea Geoană n-a exprimat până acum un punct de vedere, care nu este deloc prematur să fie acroşat. Figura bună pe care o face în mandatul de secretar general adjunct al NATO, calităţile exersate de diplomat, îl îndreptăţesc să aspire la o asemenea demnitate, cea mai înaltă din statul român. Discuţia, în spaţiul public, despre candidatura lui Mircea Geoană la alegerile prezidenţiale din 2024 este, cum spuneam, deocamdată, destul de firavă. Demn de reţinut este următorul fapt: a trebuit ca fostul lider al social-democraţilor să acceadă într-o demnitate, în care nu ajunsese nici un alt român, pentru a-l descoperi şi… detractorii săi. Care nu pot friza o culme a ridicolului afirmând că pentru o paradă NATO este inadecvat. E drept pe de altă parte că nimeni nu e profet în ţara lui, un perfid sofism atât de lustruit. A trecut vremea când era răsfăţat ca fiind un puiet american răsădit pe plaiuri dâmboviţene pentru locvacitatea veselă, condiţia fizică excelentă, carisma şi convingerea fermă că adevărul e ceva relativ. Paradoxal, Mircea Geoană a astupat gura detractorilor săi prin fapte concrete, prin validarea profesionalismului său de către alţii. Imaginea grotească din dezbaterea finală premergătoare turului doi al alegerilor prezidenţiale din 2009, cu tabăra pro-băsistă strânsă ciorchine, jubilând la ironiile facile ale favoritului lor, încă n-a fost îngropată. Şi mai dăinuie în memorie. Un mic detaliu, scăpat atenţiei, din vari motive, la vremea când trebuia ştiut: prefaţa la excelenta carte a fostului premier francez (2005-2007), ministru de Externe francez (2002-2004), Dominique de Villepin “Napoleon – Cele 100 de zile sau spiritul de sacrificiu” (Ed. Dacia, 2003) are o prefaţă la înălţimea lucrării, sub semnătura lui Mircea Geoană. Absolvent al Şcolii de administraţie publică din Franţa (ENA) -promoţia Leon Gambetta- Mircea Geoană etalează o rafinată înţelegere a cărţii lui Dominique de Villepin, şi astăzi o voce în spaţiul public francez, absolvent între altele şi el al Ecole Nationale D’Administration -promoţia Voltaire. Clar un lucru: Mircea Geoană se bucură de încrederea cui trebuie. Inclusiv a electoratului. Cum orice analiză obiectivă poate fi plictisitoare să lăsăm lucrurile să curgă în voia lor. Până la urmă, cum se spune, fără a ne lansa într-o pălăvrăgeală ieftină şi prematură, dacă Mircea Geoană va candida, cu siguranţă doljenii îi vor da votul fără reticenţă. Fiindcă îl merită. E fireşte un punct de vedere.
