† Dr. Irineu,
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ŞI MITROPOLITUL OLTENIEI
Sărbătoarea Nașterii Domnului ne îndeamnă și în anul acesta să medităm asupra tainei lui Dumnezeu, Care a coborât din cerul Său pentru a lua trup din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Dumnezeu S-a întrupat, ne spun Sfinții Evangheliști, a devenit om și, astfel, ne-a deschis drumul spre cerul Său, spre comuniunea deplină cu Tatăl Cel ceresc. Această bucurie este vestită de Biserică prin cântările liturgice și prin colindele copiilor, în duhul doxologiei Sfântului Ioan Evanghelistul: „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi”.[1]
Sfântul Evanghelist Luca, vorbind despre Nașterea Domnului, ne introduce în atmosfera acestui praznic, zicând: „Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Preacurata Fecioară să nască, și a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”.[2] Aceste cuvinte marchează momentul pe care omenirea îl aștepta de atâtea secole, Înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Având grijă de noi, Domnul a ieșit din veșnicia Sa și a venit la noi, ca noi să avem viață și să fim izbăviți din robia morții și a diavolului. Ne putem imagina câtă primenire interioară și câtă iubire a avut Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pentru a pregăti acel ceas al Nașterii Mântuitorului lumii. Și dacă luăm numai o scurtă referință dată de Sfântul Evanghelist Luca, „L-a înfășat pe Pruncul Iisus”, ar fi de ajuns să întrezărim bucuria sfântă și emoția duhovnicească a Preacuratei Fecioare în fața Fiului ei, nou-născut. Maica Preacurată pregătise din vreme scutecele pentru ca Pruncul să fie primit bine. Dar, deși toate erau rânduite cu multă atenţie, totuși un lucru nu putuse fi anticipat de Preacurata Stăpână și de Dreptul Iosif: locul de găzduire din orașul Betleem. Deși omenirea Îl aștepta pe Dumnezeu și dorea cu ardoare venirea Lui, totuși, când a venit vremea Nașterii Sale, n-a găsit niciun loc corespunzător. Toți cei de atunci erau atât de preocupați cu problemele lor încât n-au lăsat niciun spațiu de găzduire și pentru Dumnezeu. Din nefericire, oamenii, cu cât devin mai bogați, cu atât ocupă toate cu ei înșiși și cu păcatele lor. Prezentând această situație nefirească, Sfântul Ioan Evanghelistul rezumă: „A venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit”.[3] Fiul lui Dumnezeu vine în lume, dar, spre surprinderea noastră, trebuie să Se nască într-o peșteră, într-un grajd. Când spune aceste cuvinte, Sfântul Ioan Evanghelistul are în vedere nu doar un loc, ci faptul că poporul iudeu și lumea întreagă n-au primit pe Mântuitorul Iisus Hristos cu bucurie. Deci, Fiul Tatălui ceresc vine la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit. Se înțelege de la sine că această coborâre ne privește indiscutabil și pe noi și societatea în care trăim. N-ar trebui oare să ne întrebăm dacă mai avem timp pentru cei care au nevoie de cuvântul nostru și de iubirea noastră? Mai avem oare timp pentru Dumnezeu în alergarea noastră după plăcerile vremelnice ale acestei vieți? Cum mai poate intra Mântuitorul în viața noastră strâmtă? Unde să mai găsească un loc liber și curat în noi? Din păcate, am ocupat toate spațiile minții noastre, ale faptelor noastre și ale vieții noastre numai pentru noi înșine.
Preamărit să fie Dumnezeu Tatăl că a găsit totuși în vremea Nașterii Fiului Său oameni vrednici de harul Său: pe Preacurata Fecioară Maria, să fie Maică a Fiului Său, pe Dreptul Iosif, un protector credincios, sufletele smerite ale păstorilor, pline de bucuria venirii Sale, pe craii de la Răsărit, filosofi vrednici și înțelepți care au străbătut lumea ca să se închine Pruncului Iisus. Fără îndoială că la toți aceștia se gândea Sfântul Ioan Evanghelistul și îi fericea zicând: „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”.[4]
Așadar, au existat oameni vrednici care L-au primit pe Mântuitorul nostru, începând de la peștera din Betleem și până la Răstignirea Lui. Din mila lui Dumnezeu numărul lor a crescut de atunci din fiecare neam, alcătuind Biserica, Trupul tainic al Domnului. Prin acești oameni, în primul rând datorită Maicii Domnului și Sfinților, bunavestire dumnezeiască a ajuns la toate neamurile. Prin acești oameni recunoaștem mesajul de Crăciun: Dumnezeu a venit în lumea noastră întunecată și închisă ca să ne scoată la lumină și să ne dea fericirea veșnică. Deci, Fiul Tatălui, prin Nașterea Sa, a venit și vine mereu la noi pentru că ne iubește și nu Se lasă dezamăgit de indiferența și răceala noastră. El nu rămâne departe de noi pentru că este Creatorul nostru și Se află în viața noastră, El Însuși fiind Viața lumii. Chiar dacă noi n-avem o inimă curată ca să-L primim, El intră chiar și în peștera sufletului nostru. Stă la ușa sufletului nostru și se bucură de aceia care-I deschid pentru a primi iubirea Lui, lumina și harul Său. Ca să ne trezească din indiferența noastră, El trimite pe îngerul păzitor la noi și ne îmbrățișează de fiecare dată la Sfânta Liturghie, când ni Se dă cu Trupul și Sângele Său. Cine aude glasul Lui și se oprește din rătăcire, iese din închisoarea patimilor sale pentru a se închina Lui cu smerenie și bucurie. Prin urmare, ne închinăm Domnului deschizându-ne sufletele față de adevăr, bine și frumos, față de cei suferinzi, săraci și bolnavi în care El ne așteaptă.
Prin Pruncul înfășat și culcat în iesle se naște un popor ales, poporul lui Dumnezeu creștin-ortodox. Peștera pe care Domnul nostru Iisus Hristos a folosit-o pentru a Se naște în ea devine începutul Bisericii noastre, lăcașul lui Dumnezeu unde suntem împreună cu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. În această Casă a Domnului suntem „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestim în lume bunătăţile Celui Ce ne-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată”[5], cum ne învață Sfântul Apostol Petru. Biserica este comunitatea celor care se lasă atrași de iubirea Mântuitorului Hristos și împreună cu El devin un singur trup, o omenire nouă. Această lucrare divină este de fapt Împărăția lui Dumnezeu, cum ne spune Mântuitorul Iisus Hristos.[6] În această Împărăție, Preacurata Fecioară Maria devine Mamă a lui Dumnezeu, slujitorii Nașterii devin Sfinții, iar peștera devine palat al Împăratului ceresc. Într-un cuvânt, în peștera din Betleem Pruncul mântuitor întemeiază o lume nouă, al cărei cuvânt-cheie îl cântă îngerii la Nașterea Sa: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.[7] Astfel, Mântuitorul Hristos, prin Nașterea Sa, a venit să aducă iubire între oameni și să redea creației Sale frumusețea și demnitatea dintâi. Tocmai aici înțelegem bucuria îngerilor de la Crăciun, oamenii și cosmosul fiind reașezați față în față pentru că Dumnezeu este cu ei. Avându-L pe Dumnezeu în mijlocul nostru primim lumina adevărată, cum spune Sfântul Evanghelist Matei: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”.[8] Tocmai pentru acest fapt, Crăciunul este sărbătoarea creației reînnoite și înfrumusețate, fără boli și epidemii, fără suferințe și moarte. Cu adevărat cântarea îngerilor din noaptea sfântă de Crăciun este expresia bucuriei întregii creații, pentru că oamenii și îngerii pot cânta acum împreună măreția lui Dumnezeu. Starea duhovnicească de care vorbim este fundamentată desigur de Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Care ne face vrednici să trăim bucuria magilor și să gustăm din fericirea păstorilor.
În peștera din Betleem, cum spuneam, cerul și pământul se ating și formează un cor al bucuriei cerești și pământești. Stăpânul cerului și al pământului S-a făcut om și a venit pe pământ să locuiască împreună cu noi. Din Întruparea Lui strălucește o lumină pentru toți oamenii și pentru toate timpurile. Din firea Sa umană se revarsă bucuria și harul ceresc care dau vieții noastre pacea și bunătatea. Peștera aprinde bucuria și naște cântarea dumnezeiască a Sfintei Liturghii. Fiul este înaintea noastră un Prunc mititel înfășat în scutece alături de Preacurata Sa Maică. Tatăl Cel din ceruri privește cu bunăvoință pe Cel Ce S-a făcut om pentru noi, văzându-ne și pe noi în Fiul Său. Iar Duhul Sfânt, Care pretutindenea este, reunește toată creația în Dumnezeu, refăcându-i frumusețea cea dintâi. „Rugăciunea Domnească” deslușește minunat acest eveniment prin cuvintele: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”. Dacă cerurile sunt facerea mâinilor lui Dumnezeu, cum spune Psalmistul,[9] atunci trebuie să ne bucurăm că și noi vom fi împreună cu îngerii mai aproape de Dumnezeu. Apropierea de Dumnezeu este evident legată de curățenia inimii noastre, cum subliniază Psalmistul David: „Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui… Domnul păzeşte toate oasele lor, niciunul din ele nu se va zdrobi”.[10] Cuvintele Psalmistului caracterizează pe cei smeriți și curați cu inima. După cum cel păcătos este numit „pământ”, cel drept este numit „cer”, pentru că s-a ridicat în comuniune de iubire cu îngerii și cu Dumnezeu. Firește, cerul nu aparține geografiei spațiului, ci profunzimii inimii iubitoare de Dumnezeu. Și dacă vorbim despre cer, ne și gândim de unde a venit la noi Fiul Tatălui: a venit la noi din iubire negrăită pentru a ne mântui. El S-a coborât până la chipul robului și S-a smerit lăsând cerurile Sale pentru a ne ridica și pe noi în Împărăția Sa cerească. Prin venirea Sa la noi, Domnul Iisus Hristos ne-a arătat că smerenia Lui este viața noastră pe care trebuie să o urmăm ca să fim împreună cu El în ceruri. Deci, venind la noi pe pământ El ne cheamă să mergem întru întâmpinarea Lui și să urmăm smereniei Lui pentru a dobândi viața cea veșnică. El ne învață, de asemenea, să purtăm de grijă de sănătatea și de mântuirea noastră, mai ales în aceste vremuri de suferință. Să nu ne primejduim viața luptând împotriva ei prin hotărâri nesănătoase. Dacă în vremurile acestea pornim la drum cu smerenia păstorilor spre Pruncul din peștera din Betleem, vom afla în El înțelepciune, pace și sănătate trupurilor și sufletelor noastre. Cei care se încred numai în gândurile și părerile lor refuză să primească pe cei care-i sfătuiesc de bine pentru sănătatea lor. Ca atare, să urmăm ascultarea și smerenia lui Dumnezeu ca să dobândim fericirea de a fi cu El veșnic.
În această atmosferă de sărbătoare, să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca strălucirea Nașterii Sale să lumineze și să aprindă inimile noastre de flacăra credinței în Dumnezeu. Fie ca toți, prin iubirea Celui Ce S-a făcut om pentru noi, să primim lumină și să aducem lumină lumii în care trăim! Să avem grijă ca flacăra iubirii noastre dătătoare de speranță să nu se stingă din cauza vânturilor reci ale acestor timpuri de suferințe și dureri! Să păzim cu strășnicie credința noastră ortodoxă și să o dăm și urmașilor noștri!
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!
Sărbători fericite!
La mulți ani!
Al vostru rugător şi permanent mijlocitor
în Duhul Sfânt către Domnul,
† Dr. Irineu
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
[1]Ioan 1, 14.
[2]Luca 2, 6-7.
[3]Ioan 1, 11.
[4] Ioan 1, 12.
[5] I Petru 2, 9.
[6] Luca 17, 21.
[7] Luca 2, 14.
[8] Matei 4, 16.
[9] Psalmul 18, 1.
[10] Psalmul 33, 17, 19.
Craciun binecuvantat celor care trudesc la Cuvantul Libertatii! Sarbatori cu pace in suflet si in familie!
Comments are closed.