Tradus în româneşte de Jean Grosu, eseul „Meditaţii de vară” (Letni premitani Odeon, Praha, 1991) al marelui fost dizident anticomunist Vaclav Havel, stins din viaţă, redă mai exact dimensiunea etică a unui intelectual de referinţă, scriitor şi dramaturg, unul dintre primii purtători de cuvânt al Cartei 77, lider al revoluţiei de catifea din 1989, ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi primul preşedinte al Republicii Cehe. La ţinuta morală a lui Vaclav Havel s-au făcut mereu raportări, fireşte îndreptăţite, intelighenţia autohtonă căinându-se că „n-am avut şi noi aşa ceva”. Viclenia istoriei a făcut ca etica lui Havel să capete un corolar neobişnuit. Protestatarul, rezistentul, prizonierul politic au fost proiectaţi de cealaltă parte a baricadei. Reprezentantul celor „lipsiţi de putere” a ajuns la putere şi a devenit puterea însăşi. O provocare pentru care nimeni nu e suficient de pregătit şi cu atât mai puţin cineva format în răspăr cu reflexele autorităţii. Sunt destui înţelepţi care vor continua comentariile de această factură, ţintindu-l precumpănitor pe Ion Iliescu, deşi nimeni nu poate descrie cu exactitate frământările, nopţile de nesomn, dacă nu disperările lui Vaclav Havel, „la ruperea Cehoslovaciei”, pe mandatul său de preşedinte, eveniment istoric, în faţa căruia pălesc atâtea şi atâtea merite incontestabile, inclusiv o aură europeană de dizident anticomunist. De bine, de rău, România a rămas între hotarele ei, convenite după cea de-a doua conflagraţie mondială, deşi ştim şi există destule documente care să susţină afirmaţia că, în martie 1990, „chestiunea Transilvaniei” a atârnat, în exclusivitate, de jocul inteligent al lui Ion Iliescu, după ce fusese invocată, cu câteva luni în urmă, la încheierea reuniunii de nivel înalt de la Strasbourg, de însuşi Francois Mitterrand. Există destule piste care conduc la ideea că „nouă ni se pregătea un scenariu de tip Bosnia”, declanşarea unui conflict sângeros, intervenţia internaţională, propuneri de partiţie şi aşa mai departe. Francois Mitterrand care impunea, prin afabilitatea subtilă, un om de cultură, a fost, însă, lângă Ion Iliescu, adică lângă România, devenind avocatul nostru în plan european. Nu este locul comparaţiilor bizare, la care unii fac trimitere. Altfel, Vaclav Havel spunea în eseul „Meditaţii de vară”: „Pe toată durata vieţii mele am fost catalogat de către oficialităţi un exponent al dreptei, care vrea să reinstaureze capitalismul în ţara noastră. Azi, la bătrâneţe, se aud voci care mă suspectează de afinităţi cu stânga, dacă nu cumva de alunecarea spre socialism. (…) Niciodată în viaţă nu m-am identificat cu vreo ideologie, credinţă sau doctrină, fie ea de dreapta, de stânga sau de orice altă orientare, mai exact cu vreun sistem de concepţii despre lume gata fabricat şi închis”. Fireşte, multe dintre ideile lui Vaclav Havel nu sunt scutite pentru cititorul „rafinat” de o anumită banalitate. A trăi în adevăr, a nu despărţi politica de morală, a valorifica puterea celor fără putere, a asuma responsabilitatea ca destin, a recunoaşte forţa eliberatoare a cuvântului, toate acestea, ca şi problematica drepturilor omului, a societăţii civile, nu i-au fost străine. Mai puţin temperamental decât Adam Michnik, Havel era interesant ca narator şi observator, decât teoretician. „Cândva, afirmam că mă consider socialist (…) Este vorba mai puţin de o convingere concretă şi, mai de grabă, de o afinitate mentală, de o stare de spirit oarecum nonconformistă, de o orientare anti-establishment, de o repulsie faţă de lichele şi un interes pentru cei oropsiţi, umiliţi. (…) Iată opinia mea: sunt cripto-socialist? Nu ştiu, dar mă îndoiesc”. Intelectualul răzvrătit, în tinereţe, care a dovedit cum se poate supravieţui după ce i s-au împlinit toate profeţiile politice, s-a stins din viaţă lăsându-ne amintirea că a acceptat, din datorie, un rol pe care nu l-ar fi acceptat din înclinaţie.
