O lecţie de istorie naţională predată de Larry L. Watts!

0
835

După monumentalele volume anterioare „Fereşte-mă Doamne de prieteni” (2011), lansată şi la „Sala Albastră” a Universităţii din Craiova – şi „Cei dintâi vor fi cei din urmă” (2015), prin lucrarea sa recentă „Oaia albă în turma neagră” (Ed. Rao 2018), prezentată şi la Bookfest, şi astăzi la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, istoricul american Larry Watts ne oferă o cercetare serioasă, sobră, exhaustiv documentată, asupra mai multor momente inspirate ale politicii externe româneşti, nu doar în deceniul deschiderii, cum a fost numită perioada 1962-1972 de Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu, ci şi în alte momente din perioada Războiului Rece. O precizare este absolut necesară, înaintea oricărui comentariu: Larry Watts nu restituie vulgata naţionalist patriotardă, cum s-au scremut să afirme câţiva contestatari, ci ridică vălul de deasupra unor momente de vârf, cum spuneam, deplin inspirate, ale diplomaţiei de la Bucureşti. Cartea sa „Oaia albă în turma neagră – lupta pe frontul intern: politica de securitate a României în perioada Războiului Rece” este îndelung trudită, fiindcă aidoma unui miner de adâncime, autorul cotrobăie cu astuţie, în arhive acoperite de praf, pentru a scoate la lumină adevăruri uneori nedorite. Larry Watts probează argumentat că a înţeles mai bine decât nu puţini istorici români pasaje ispititoare din istoria noastră naţională, simţind resorturile unui joc diplomatic rafinat, graţie vocaţiei actorilor. În capitolul în care tratează medierea între America şi Vietnam, pe întindea a 150 de pagini, autorul lasă sentimentul că îşi pune sieşi întrebarea, la care vrea să răspundă cu orice preţ: cum s-a făcut credibil Bucureştiul, în faţa vietnamezilor la Hanoi şi a americanilor la New York? Pe tabla de şah, ca să preluăm expresia lui Zbigniew Brzezinski, piesele erau aşezate dezordonat, de-a dreptul în devălmăşie. Deşi atât vietnamezii, cât şi americanii doreau în egală măsură să încheie războiul prelungit, cu sute de mii de victime. Curios de-a dreptul este faptul că în cartea sa de referinţă „Diplomaţia”, Harry Kissinger nu citează relaţiile lui Richard Nixon cu România, nici vizitele acestuia la Bucureşti (1967 şi 1969), deşi potrivit lui Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu „Zid de piatră, turnuri de frăţie”, preşedintele american ar fi spus într-o împrejurare „România a deschis uşi care altfel ar fi rămas totdeauna închise”. În nu mai puţin de 60 de pagini, dedicate Vietnamului, Harry Kissinger nu suflă o vorbă despre aportul Bucureştiului. Nu avea amnezie, fiindcă prin 1973 şi îl citează „într-un subsol” Larry Watts, ar fi scăpat aserţiunea „România şi-a pus pielea în joc”. Lucrarea „Pentagon papers” a Departamentului de Stat, include într-unul din volumele sale, eforturile autorităţilor de la Bucureşti, declarându-le însă „neserioase şi nesemnificative”. În „Pentagon papers” părărerile lui Lyndon Johnson şi ale consilierilor apropiaţi au fost însă răstălmăcite la 180 de grade. Fiindcă Chester Cooper, directorul adjunct al CIA, înainte de a se alătura ambasadorului Harriman Averald, spunea că românii sunt unii dintre cei mai eficienţi intermediari. Paul Niculescu Mizil, ex-secretar al CC al PCR pe probleme internaţionale, în cartea sa „România şi războiul americano-vietnamez” narează despre întâlnirile repetate cu Ho Şi Min şi Pham van Dong, cum o face şi în lucrarea „O istorie trăită”, dar procedează deslânat, fără argumente peremptorii, ca să se facă convingător. Lucrările sale sunt memorialistice. George Macovescu la sfârşitul lui 1967 devenise principalul emisar la Hanoi şi Washington, în timp ce Corneliu Mănescu făcea o figură credibilă în faţa secretarului de stat Dean Rusk. De fapt, Bucureştiul, spune autorul, nu oferea pachete de pace sau planuri comprehensive, ci identifica paşii mărunţi de îmbunătăţire a comunicării şi înţelegerii între părţile aflate în conflict, cu scopul de a se aşeza faţă în faţă şi a identifica deosebirile esenţiale. Stilul istoricului Larry Watts este alert. Documentarea este minuţioasă, teribilă, dacă termenul este îngăduit. Despre jocul lui Kissinger în această regiune am aflat mai multe din „Moştenirea celui mai controversat om de stat al Americii” de Greg Grandin. Ceea ce trebuia demonstrat scoate la iveală Larry Watts, în finalul capitolului: rapoartele românilor, în mod constant au fost corecte. O paranteză : în urmă cu doi ani când premierul român din acea vreme a făcut o deplasare la Hanoi, a rămas uimit de căldura cu care a fost primit de oficialităţile aceastei ţări. Nu mai puţin de 3.500 de tineri vietnamezi şi-au desăvârşit, până în 1990, studiile universitare la Bucureşti. Dar asta e altă discuţie.