Joi seara, pe canalul TF1, fostul preşedintele francez Nicolas Sarkozy, formal acuzat de corupţie pasivă, finanţare ilegală a campaniei electorale şi ascunderea de fonduri publice libiene, plasat fiind sub control judiciar, a oferit propria versiune, cu fermitate şi combativitate, demontând „monstruozităţile proferate de clanul Gaddafi, această bandă de asasini criminali, delincvenţi” ce îi sunt reproşate. „Eu spun francezilor adevărul: nu sunt deasupra legii, dar nici dedesubt. Niciodată nu le-am înşelat încrederea”. Timp de 25 de minute, Nicolas Sarkozy a vituperat contra acuzaţiilor. O linie de apărare adoptată, după primele dezvăluiri, oferite de Mediapart, în 2011, pe urmă în plină campanie prezidenţială, în 2012, care nu a mai evoluat după aceea. Acuzat de susţinerea financiară din partea regimului colonelului Gaddafi, Nicolas Sarkozy a invocat următorul argument: „Nu putea avea această finanţare, fiindcă a contribuit la căderea Ghidului Suprem”. Numai că Nicolas Sarkozy omite sistematic că a contribuit la reabilitarea internaţională a colonelului Gaddafi, în momentul în care acesta era un paria al lumii civilizate. Pentru implicarea sa în finanţarea terorismului. Ghidul libian a autorizat totuşi eliberarea infirmierelor bulgare, cu aportul Parisului şi al efemerei primei doamne, Cecilia Sarkozy. În decembrie, acelaşi an, Mouammar Gaddafi a fost primit la Paris, pentru o vizită de cinci zile de şeful de la Elysee. Şi-a instalat cortul în apropierea hotelului Marigny – reşedinţa oficială a înalţilor oaspeţi de stat – şi a beneficiat de două întrevederi cu Nicolas Sarkozy şi chiar de un dineu. În epocă, Elysee promovase, cu tact, o revenire discretă, dar progresivă, a Libiei, în sânul comunităţii internaţionale. Avocat de profesie, Nicolas Sarkozy s-a apărat cu înverşunare în faţa judecătorilor de instrucţie, considerând că acuzaţiile sunt lipsite de probe materiale concrete. Între 16 martie 2011 şi moartea sa, în luna octombrie a aceluiaşi an, Gaddafi a avut şapte luni la dispoziţie pentru a pune totul pe masă. Nu a oferit niciun document, niciun cont, nicio probă materială. În numele prezumţiei de nevinovăţie, fostul şef al statului francez îşi apără imaginea făcută ţăndări, reiterând mereu absenţa probelor. Afacerea este tentaculară şi veche de peste 10 ani. Numai că justiţia dispune de documente libiene, a căror autenticitate Nicolas Sarkozy o contestă, ce acreditează scenariul unor rostogoliri de mari sume de bani. Apoi, există numeroşi martori. Fiindcă justiţia franceză dispune, mai nou, de mărturiile unor foşti demnitari libieni, dar şi a omului de afaceri franco-libian, Ziad Takieddine, cu un rol cheie în toată povestea. Toate probele obţinute, în urma investigaţiilor, sunt năucitoare pentru Nicolas Sarkozy. Adică nu uşor de demontat. Fiindcă oficiali ai regimului libian prăbuşit au livrat elemente concrete justiţiei franceze. A fost ex-preşedintele francez un aliat al lui Gaddafi? Iată ce afirmă, în prezent, Baghdadi Ali al-Mahmoudi, fost premier libian: „Nicolas Sarkozy a mulţumit autorităţilor libiene, oficialilor bineînţeles, Gaddafi şi anturajului său apropiat, pentru finanţare”. Nicolas Sarkozy replică: „Declaraţiile lui Gaddafi şi ale familiei sale nu au început decât după 11 martie 2011, după primirea la Elysee a delegaţiei CNT (Consiliul Naţional de Tranziţie), care cuprindea opozanţii lui Gaddafi”. Povestea rămâne încurcată. Inclusiv pentru presa franceză, evident împărţită. Unde se încurcă lucrurile: numeroşi martori au evocat vărsămintele de bani către Nicolas Sarkozy în momentul rupturii între Franţa şi regimul colonelului Gaddafi, în 2011. Ceea ce poate acredita scenariul unei manipulări din partea clanului Gaddafi, pentru pedepsirea lui Nicolas Sarkozy, în rolul său proeminent în războiul din Libia. Prezentându-se ca o victimă, a unui complot, orchestrat de „Gaddafi şi banda sa” sau de media, în primul rând Mediapart, această „oficină” a stângii, fostul preşedinte al Republicii, figură politică inconturbabilă a ultimilor 20 de ani, în prezent un justiţiabil ca oricare altul, luptă din răsputeri. Şi uşor nu este deloc, întrucât complicaţiile sunt imense, prefigurându-se un dezastru, în care a fost antrenat Palatul Elysee. Această afacere a zguduit fundamentul politic al Franţei, fiindcă dacă acuzaţiile se confirmă, înseamnă că un şef de stat european a putut ajunge la putere graţie ajutorului unui dictator nord-african, care i-a dat milioane.
