SUA, Rusia şi mai multe ţări europene, inclusiv din Est, au furnizat armament guvernelor represive din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord înainte de revoluţiile din 2011, deşi au avut dovezi privind posibilitatea încălcării grave a drepturilor omului, arată un raport al Amnesty International (AI) publicat ieri. „Guverne care îşi exprimă acum solidaritatea cu popoare din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt exact aceleaşi care au furnizat, până de curând, arme, muniţie şi echipamente militare şi de poliţie, utilizate pentru a ucide, răni şi deţine arbitrar mii de protestatari paşnici din state ca Tunisia şi Egipt şi care sunt utilizate în prezent de forţele de securitate din Siria şi Yemen”, a subliniat Helen Hughes, reprezentantul A.I.. Principalii furnizori de armament către aceste ţări citaţi în raport sunt SUA, Rusia, Marea Britanie, Italia, Germania, Franţa, Austria, Belgia, Bulgaria şi Cehia. De asemenea, cel puţin 11 ţări au oferit asistenţă militară sau au efectuat exporturi de armament, muniţie şi echipamente în Yemen, unde în 2011 au fost ucise aproximativ 200 de persoane. Între aceste ţări, A.I. citează Bulgaria, Cehia, Germania, Italia, Rusia, Turcia, Ucraina, Marea Britanie şi Statele Unite.
Experţii A.I. au identificat, totodată, zece state ale căror guverne au autorizat, începând din 2005, furnizarea de armament, muniţie şi echipament către regimul lui Muammar Gaddafi, între care Belgia, Franţa, Germania, Italia, Rusia, Spania şi Marea Britanie. Organizaţia a descoperit, la Misrata, proiectile spaniole cu submuniţie şi obuze de tip MAT-120, a căror vânzare a fost autorizată în 2007. Acest tip de armament este interzis acum, printr-o convenţie semnată de Spania la aproximativ un an de la furnizarea de submuniţie Libiei.
Cel puţin 20 de state, între care SUA, Austria, Belgia, Bulgaria, Italia şi Elveţia, au vândut şi furnizat Egiptului arme de calibru mic, muniţie, gaze lacrimogene, agenţi de control în timpul revoltelor şi alte echipamente. Concluzia Amnesty este aceea că „embargoul asupra armelor vine, de obicei, «puţin cam prea târziu», atunci când este vorba despre crize implicând drepturile omului”.
