Ieri, fostul premier, dar şi lider al social-democraţilor, Victor Ponta, a afirmat, pe holul Parlamentului, că peste puţine zile va face anunţul noului său proiect politic. Adică, se subînţelege, lansarea unui partid politic, despre care s-a mai vorbit. De mai multă vreme, aşa cum a anunţat, şi cum a probat la „căderea” ex-premierului Sorin Grindeanu, Victor Ponta nu se mai regăseşte în actualul PSD, la a cărui configurare actuală a avut un aport, poate decisiv, sau, în orice caz, unul consistent. Fireşte, sunt şi „arhitecţi” cărora nu le place, la un moment dat, construcţia rezultată din proiectul lor. Despărţirea de facto este, oricum, mai veche, şi nu despre gradele de vinovăţie, care oricum nu mai interesează, este vorba. Ci despre altceva. Mai degrabă despre inconsecvenţă. Victor Ponta s-a afirmat ca un luptător tenace contra ordinii vechi, ratând dezastruos alegerile prezidenţiale de acum doi ani. Deţinea funcţia de prim-ministru. Un deznodământ care simboliza, de fapt, propriul său „Waterloo”, după care nu te mai aşteaptă nimic. Politician cu destule calităţi, dar şi defecte, cu ceva anvergură internaţională, apropiat de liderul italian al Partidului Democrat – centru-stânga – Matteo Renzi, şi acesta aflat într-o ipostază, până de curând, asemănătoare (a demisionat după referendumul pentru modificarea Constituţiei, la 5 decembrie 2016, dar a fost reales, la 5 mai 2017, în fruntea partidului), Victor Ponta lasă impresia, fără a mărturisi, deocamdată, că este sedus de proiectul lui Emmanuel Macron, fost socialist, membru în guvernul lui Jean Marc Ayrault, care a creat, la începutul lui 2016, mişcarea „En Marche”, după iniţialele numelui său, cu care a câştigat, anul acesta, alegerile prezidenţiale şi apoi pe cele legislative. Şi dacă în Franţa se vorbeşte de „macronism”, Victor Ponta va dori să se vorbească, şi la noi, despre … „pontism”. E, bineînţeles, o supoziţie. Similitudinile pot şi nu pot exista. Dar, pe fondul oboselii partidelor old fashion, de pe scena politică, nu este deloc exclus ca „o altă construcţie” să aibă şansele ei. Depinde însă de resursa umană, de structura incipientă a partidului şi de… fonduri financiare. Când, lângă el, se va gudura însă Daniel Constantin, cu câţiva parlamentari versatili, la fotografia de start, povestea va fi… terminată. Cum un partid politic produce idei, structurează proiecte, are un lider carismatic, bun comunicator, pentru a genera empatie cu o nouă generaţie de tineri, rămâne de urmărit. De dezbateri, reflecţii, idei menite să irige viaţa politică este nevoie. În Hexagon, „macronismul” se vrea la centru, legitimându-se prin susţinerea liberei iniţiative şi redarea, în plan extern, Parisului a unui prestigiu de altădată. Cum afirmaţia despre noul său proiect politic a fost făcută sprijinindu-se într-o cârjă, după probleme de dată recentă cu genunchiul stâng, în urma unui meci de baschet, după ce a avut probleme şi cu cel drept, şi după ce, în 2016, la „Raliul Iaşiului”, maşina sa a ieşit din decor, scăpând nevătămat, este posibil ca totul să fie o furtună într-un pahar cu apă, ca să nu spunem că însuşi proiectul pare, ab initio, în cârje.