Corectă, dar cu unele nuanţe, discutabile, pe formă şi fond, expunerea preşedintelui Klaus Iohannis, la Conferinţa internaţională, desfăşurată sub patronajul său şi al secretarului general al Consiliului European, găzduită de Palatul Cotroceni, intitulată „Interacţiunea între majoritatea politică şi opoziţie într-o democraţie”. Şi afirma preşedintele Klaus Iohannis aşa: <<Într-o democraţie liberală, solidă, bazată pe alegeri libere şi corecte, nu este acceptabilă nici aşa-numita dictatură a minorităţi, dar nici dictatura majorităţii care, prin abuz, în baza concepţiei „câştigătorul ia totul” să afecteze pluralismul, echilibrul social, şi funcţionarea normală a societăţii bazată pe statul de drept>>. Un alt accent al preşedintelui Klaus Iohannis suna astfel: „Sunt convins că într-o societate democratică solidă, atât majoritatea, cât şi opoziţia trebuie în egală măsură să acţioneze având în vedere acelaşi angajament, comun şi responsabil, pentru interesul public al cetăţenilor şi al societăţii”. Numai lucruri frumoase, despre virtuţile democraţiei. Care, unde ar putea fi mai viguroasă, decât la ea „acasă”, adică în SUA, şi unde republicanii americani, chiar ieri, au declanşat „opţiunea nucleară” la Senat, pentru confirmarea judecătorului conservator Neil Gorsuch, la Curtea Supremă pe un post vacantat, prin decesul în februarie 2016, a altul judecător conservator, Anthony Scala. Trecem peste fapul că propunerea ex-preşedintelui Barack Obama, cu moderatul Merrick Garland, pentru cea mai înaltă instanţă judecătorească a SUA, nici nu a fost luată în discuţie. Termenul de „opţiune nucleară”, a nu se confunda cu „obstrucţia parlamentară” – nemenţionată în Constituţie -, o regulă a Senatului, datând din vremea primului Congres, conform căreia orice senator poate vorbi oricât doreşte, exercitându-şi dreptul la dezbatere nelimitată, singurul mod de depăşire al impasului fiind ca trei cincimi din senatori să ceară încheierea dezbaterii. Obstrucţia parlamentară nu a blocat de-a lungul timpului doar legi. Ea a înăbuşit inclusiv speranţa şi afirmaţia aparţine fostului preşedinte Barack Obama în bestseller-ul său „Îndrăzneala de a spera” (Ed. Rao 2008). Opţiunea nucleară este o manevră procedurală care presupune ca preşedintele de şedinţă al Senatului, să hotărască printr-o simplă lovitură de ciocănel, ignorând opinia experţilor în procedurile Senatului, şi trecând peste 200 de ani de precedent în Senat, că regulile Senatului nu mai permit folosirea obstrucţiei parlamentare, cel puţin în ceea ce priveşte propunerile de judecători. Utilizând opţiunea nucleară, republicanii au reuşit să îl instaleze pe Neil Gorsuch, printr-un vot final ieri, nominalizarea fiind considerată ca eminamente ideologică. Inclusiv preşedintele Donald Trump a cerut să aibă cinci judecător conservatori – desemnaţi pe viaţă – pentru a putea tranşa în marile dezbateri ale societăţii în SUA. Chiar dacă democraţii au protestat contra abandonării majorităţii calificate – şi opţiunea republicanilor pentru majoritatea simplă (51 de voturi din 100) –, liderul lor Chuck Schumer evocând „un baraj contra extremismului judiciar”, nu au avut succes, încât fatalista democrată Patrick Leahy, aleasă pentru prima dată în 1974, a declarat că renunţă să apere un Senat care nu există. „Regula celor 60 de voturi era un parapet al democraţiei noastre, un parapet contra extremismului judiciar”, pleda în van Chuck Schumer, şeful grupului de senatori democraţi. Şi totuşi, cu toate diferendele existente, este greu de găsit astăzi un conservator sau un liberal în SUA, un republican sau democrat, savant sau profan, care nu să nu subscrie la ansamblu individual de libertăţi individuale identificate de părinţii fondatori şi consfinţite în Constituţie şi în dreptul comun american: dreptul de spune ce gândesc, dreptul de a se ruga la Dumnezeu aşa cum doresc, şi dacă doresc, dreptul de a se aduna paşnic pentru a cere ceva guvernului, dreptul de a cumpăra şi vinde proprietăţi, dreptul de a nu fi supuşi unor perchiziţii şi confiscări nerezonabile, dreptul de a nu fi deţinuţi de stat fără proces, dreptul la un proces corect şi rapid şi aşa mai departe. Americanii au ajuns la concluzia că numai o democraţie putea satisface nevoia de liberate – o formă de guvernământ în care cei guvernaţi îşi dau consimţământul – iar legile care limitează libertatea sunt uniforme, previzibile şi transparente, aplicându-se deopotrivă conducătorilor şi celor conduşi. Cu toate acestea şi la americani, democraţia îngăduie „forţarea” multor norme etice şi nu numai.
