Unirea, Cuza şi Oltenia!

0
460

Th_Aman_Hora_Unirii-1024x710Se împlinesc 158 de ani de la Unirea Principatelor – moment istoric, cunoscut ca Mica Unire din 24 ianuarie 1859 –, o zi pe care deputatul Doljului, Gheorghe Ştirbei, o propunea în Adunarea Electivă să fie proclamată sărbătoare naţională. Entuziasmul declanşat de dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor al ambelor Principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi 24 ianuarie în Ţara Românească, a reverberat din plin în Oltenia, primită fiind cu bucurie, entuziasm şi speranţă. Istoricii craioveni Luchian Deaconu şi Otilia Gherghe, în lucrarea lor bine documentată, prin consultarea presei vremii, a telegramelor şi memoriilor – „Oltenia şi Unirea Principatelor” (Ed. Aius 1999) – reamenajează, cu detalii, o stare de spirit conferită de conţinutul entuziasmant al depeşelor venite din Bucureşti, unde deputaţii olteni onoraseră mandatul încredinţat de alegători, voinţa lor de unire fiind exprimată plenar. Din punct de vedere istoric, Mica Unire a fost un proces complex, potenţat de fertila apropiere culturală şi economică între cele două principate. Realizarea unei uniuni vamale, între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniei lui Mihail Sturza, respectiv Gh. Bibescu, după 1848, a contat ca premisă, dar decisiv a fost deznodământul războiului Crimeii (1854-1855) prin înfrângerea Rusiei de către Anglia, Franţa şi Turcia. Principatele ieşeau de sub dominaţia exclusiv ţaristă şi a celei otomane, suzeranitatea otomană şi protectoratul rus fiind înlocuite, prin tratatul de la Paris (1856), cu garanţii colective a celor 7 mari puteri, acceptându-se o unire mai mult formală, cu guverne diferite. „Naşul” Unirii Principatelor a fost Napoleon al III-lea, acesta favorizând dezideratul românilor, după ce descoperise interesul prezentat de principatele dunărene pentru politica naţionalistă promovată de el. Situate între Rusia şi Imperiul Otoman, principatele serviseră drept „culoar” pentru armatele ruseşti în ofensiva lor spre Dunăre şi Balcani. Unificate, puteau constitui un excelent stat-tampon între cele două imperii rivale. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, prin alegerea liderului unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, aducerea lor într-o unire efectiv politică, în ianuarie 1862, a fost o lovitură de teatru şi o sfidare a puterilor europene, pe care românii n-ar fi îndrăznit-o fără sprijinul Franţei, mai exact al lui Napoleon al III-lea (Lodovic Napoleon). Se trecea la o singură adunare legislativă, un singur guvern şi o singură capitală. Ziarul unionist craiovean „Vocea Oltului”, subintitulat organ al oltenilor, descria cu înflăcărare sărbătorile de la Craiova, din zilele de 28 şi 29 ianuarie 1859, Cetatea Băniei fiind un susţinător desăvârşit al programului de dezvoltare a statului, după modelul francez, pe toate domeniile – justiţie, armată, învăţământ. Provincie istorică, Oltenia – afirmată la 1821 şi 1848 – îşi cupla adeziunea la înfăptuirea reformelor domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În februarie 1866 conjuraţii l-au forţat să abdice şi tot Napoleon al III-lea a fost cel care a permis urcarea pe tronul României a lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen. Susţinerea fără echivoc, din partea Franţei, a descurajat orice intervenţie în forţă contra Principatelor, care ar fi ispitit Imperiul Otoman, Austria şi Anglia. Fără Franţa şi Napoleon al III-lea, România, spun istoricii… n-ar fi apărut pe lume. Oltenia nu e doar o provincie importantă a ţării, cât un destin. Tocmai de aceea vorbele mari şi goale, cu care onorăm sărbătoarea, ne obligă la un examen de conştiinţă, care multora le este străin. Într-o ţară sfâşiată de patimi nu despre unitate naţională şi sentiment naţional se poate vorbi. Moliile care îşi fac numerele de balet, când se plictisesc să hiberneze, prin locuri dosite, ar putea să aibă puţină detaşare, în aceste zile.