2017 a sosit! Cu speranţe de mai bine şi după cum se arată, cu semne bune: avem Premier, avem Guvern, iar Craiova a dat un Ministru al României. Între timp, a venit şi zăpada. Şi cu zăpada, au venit şi feluritele păreri, cum că mantaua de nea este o urgie. Nu farmec, nu strălucire, nu magie. Unde sunt zăpezile copilăriei? S-au pierdut în neantul amintirilor, la fel cum şi zăpada de iarnă se va fi topind în primăvară.
Şi pentru noi, cetăţenii români de etnie romă, începutul de an aduce speranţe. În ce mă priveşte, îmi doresc pentru 2017 ca speranţele să se transforme în certitudini. Îmi doresc să am puterea de a merge mai departe. Să pot lupta în continuare pentru educaţie.
Lupta pentru educaţie, în cadrul etniei rome din România, din Dolj şi de la Craiova presupune mai multe aspecte. Pe de o parte, trebuie să conştientizez în rândul părinţilor copiilor ca fără educaţie nu vom putea depăşi barierele diferenţelor sociale şi poate mai mult, nu vom putea avea pretenţia ca oamenii din jurul nostru să vadă cum aceste bariere se ridică. Un alt aspect ar fi acela că trebuie, chiar la nivelul tinerelor vlăstare, să se sădească dorinţa de învăţătură. Da, o maşina luxoasă reprezintă şi ea o dorinţa. Dar tot dorinţă poate fi şi aceea de a merge la şcoală, a te pregăti, a te prezenta în societate ca un om educat şi a-ţi atrage respectul celorlalţi şi după aceea poate ca prin muncă în conformitate cu pregătirea va veni şi maşina mult visată. Dar este mult mai mare satisfacţia de a fi considerat un om integrat social, decât aceea de a ţi se admira maşina, în fugă, pe o stradă oarecare. Poţi merge cu maşina pe carosabil, dar la intersecţia cu propria conştiinţă autostrada sufletului se blochează.
Cum spuneam, a venit un nou an. Stau şi mă gândesc la faptul că mai am de dus o bătălie. Integrarea prin educaţie trebuie realizată şi păstrându-ne tradiţiile. Meşteşugurile, îndeletnicirile, artele noastre tradiţionale, ţigăneşti, trebuie să rămână perene, cu farmecul lor, cu pitorescul şi specificul lor. Lăutarii trebuie să cânte în continuare, aurarii trebuie să modeleze metalul preţios şi să creeze podoabe, costorarii trebuie să cositorească. Aşa ne-am dus traiul, de secole. Numai că acum nu mai mergem cu şatra, din loc în loc.
Acum, locuim în oraşe, avem cartierele noastre. Obiectele confecţionate manual nu le mai vindem la iarmaroc, ci avem posibilitatea de a le expune în cadrul târgurilor hand-made. Copiii şi nepoţii noştri nu mai vorbesc doar limba română şi limba romani, ci prin şcoală pot participa la olimpiade de limba engleză, franceză, germană, spaniolă. Putem accesa fonduri europene, pentru a derula diferite programe şi a implementa diferite proiecte. Avem mediatori şcolari şi mediatori sanitari.
Mai am nişte gânduri, la început de an. Le-am transmis sub forma unui mesaj, cu ocazia Revelionului: “(…) Suntem răspândiţi peste tot în lume. Noi, cetăţenii de etnie romă sau, dacă vreţi, ţiganii. Ştiu însă ce înseamnă să fii departe de locul în care te-ai născut. Muncim în străinătate, trimitem bani acasă, dar fericire nu există. Dacă nu eşti cu ai tăi, poţi să câştigi în afară oricât de mult. Cei rămaşi acasă pot primi bani cu nemiluita. Dacă părinţii nu sunt lângă copii, dacă nepoţii sunt departe de bunici, toată bogăţia lumii păleşte. Nu vorbesc gratuit, eu însumi ştiu ce înseamnă să ai copiii şi nepoţii plecaţi. Incultura şi lipsa de educaţie niciodată nu vor suplini dorinţa de a face bani cu orice preţ.
Vreau ca viaţa oamenilor sa nu se mai desfăşoare la telefon sau pe chat, iar la adăpostul unei brume de bani să curgă lacrimile despărţirii familiilor, să se verse amărăciunea dezrădăcinării neamurilor. Cei care sunt plecaţi şi câştigă să vina acasă şi să investească în educaţia copiilor lor. Armonia în viaţa să îşi aibă izvorul în satisfacţia de a ne vedea copiii şi nepoţii la şcoli, aşezaţi în rândul lumii (…)“.
La noi, la etnia romă, există un obicei. De Crăciun, de Revelion şi de Paşti, masa festivă se pune în casa bătrânilor, unde se adună de la cei mai mici strănepoţi, până la cei mai vârstnici fii şi fiice. Ei bine, în ultimii ani, casele fie sunt goale, fie bătrânii au rămas singuri în jurul meselor de sărbători, deoarece toţi cei dragi le sunt plecaţi peste hotare. Dorinţa mea, legat de păstrarea tradiţiilor, este aceea de a se reuni familiile, ca odinioară. Abia atunci vom putea vorbi de împlinire sufletească.
Am luat, între timp, o pauză de la scris şi am ieşit la poartă, cu lopata pentru zăpadă. Da, nu trebuie să aşteptăm totul de la autorităţi. În faţa propriei porţi trebuie să dăm dovada de spirit civic, gospodăresc, pentru că în fapt aşa ne respectăm noi înşine dreptul de proprietate. Şi să ştiţi că şi puţină mişcare nu îmi strică. Mă simt bine, respirând aerul proaspăt, filtrat de fulgii de zăpadă. Dacă aş putea, iarna aş da timpul înapoi, măcar cât o fereastră în care să regăsesc bucuria de la joacă, din vremea copilăriei.
Eu ştiu ce voi avea de făcut pentru 2017: voi lupta social, instituţional şi spiritual.
Copiii noştri trebuie să se întoarcă acasă.
Nepoţii noştri trebuie să meargă la şcoală.
Bunicii noştri nu mai trebuie să fie singuri.
Lăutarii trebuie să cânte.
Fetele trebuie să danseze.
Aurarii trebuie să îşi valorifice talentul şi meşteşugul.
Lumea toată trebuie să trăiască în bună pace şi deplină armonie.
La mulţi ani, cu sănătate şi bucurii, dragii noştri cititori!
Romeo TIBERIADE vă asigură de întregul său ales respect!
