Poate chiar mai mult decât în cazul literaturii (al marilor autori şi a capodoperelor lor), nevoia de reîntâlnire cu peliculele cinematografice care au marcat destinul celei de-a şapte arte e, deseori, mai urgentă: mai fructuoasă, prin oferta de ozonizare a spiritului agresat de transformarea acesteia într-o industrie fetidă, dar mai ales prin restituirea, în intimitate, a întâlnirilor care ne-au modelat prin timp gusturi şi caractere ce aveau să ne structureze personalitatea.
Revizionând unele dintre capodoperele lui Federico Fellini – unul din monştri sacri ai cinemaului mondial căruia m-am livrat de adolescent cu fervoarea unei fascinaţii nelipsite de inocenţa specifică unei splendide „ignoranţe” în materie – , n-am mai reuşit, decât cu riscul divertismentului, să urmăresc până la capăt puzderia de producţii şablonarde pe care sutele de canale tv. le oferă, zilnic, ca pe nişte artefacte inseriate.
De la îndepărtatul „La strada” la „8 ½”, trecând prin „Satyricon”, „Casanova” şi până la ultimul, „La voce della luna”, realizat cu doar trei ani înaintea decesului său, survenit în 1993, întreaga filmografie a titanului născut în Rimini, în 1920, depăşeşte în egală măsură şi dimensiunea de frescă a unei epoci şi pe cea de strict patrimoniu al unui artist oricât de genial. Fiindcă Fellini, oricât de deschis, de colocvial şi de mărturisitor al propriului său travaliu s-a dovedit în cele mai variate contexte (interviuri, discuţii, pagini autobiografice etc.), contrar adică unei retractilităţi comune firilor geniale, n-a fost un introvertit. Dimpotrivă, cum a recunoscut mereu, întreaga sa aventură artistică (ca desenator, caricaturist, autor de gag-uri ori de scenarii pentru alţii) şi-a desemnat-o, cu luciditate şi o insolită clarviziune, ca un lung parcurs în căutarea de sine.
Au rămas însă şi lucruri mai puţin cunoscute, unele obscure, altele disimulate programatic în pagini de memorii, cele mai multe risipite prin mărturiile celor cu care a colaborat. Unele, cunoscute încă din epoca în care se produceau, n-au trecut pragul zvonurilor, altele au rămas în faza unor ipoteze proiective. Şi atât.
Abia cu câţiva ani în urmă, una din aceste ipoteze ce era, în realitate, un proiect deja în act şi despre care se discuta prin glorioşii ani 60 ai regizorului, a ieşit la iveală: în forma unui scenariu, scris în 1965, cu titlul „Călătoria lui G. Mastorna”, pe care colaboratorul şi prietenul său scenarist Ermanno Cavazzoni l-a editat la editura Quodlibet cu câţiva ani în urmă. Textul a fost privat de indicaţiile tehnice (de tip regizoral), astfel că el a făcut vâlvă în Italia de la apariţie şi până recent dincolo de orizontul cinematografic, intrând în atenţia literaturii ca atare.
S-a scris – şi de către unii dintre cei mai activi şi mai autorizaţi critici literari – că, de fapt, textul acestui scenariu, dincolo de atributul său de dimensiune parabolică a întregii personalităţi felliniene, închide în el efigia unei teme ce-a fost şi-a rămas obsesia de căpătâi a marelui cineast: ideea unei alternative la existenţa cotidiană, aşa cum o ştim şi o trăim, care ar trebui să fie, cel puţin în perspectiva imaginarului, cea a unui purgatoriu. Dantesc, dar nu numai.
Este ceea ce sugerează textul acesta narativ, cu debarcarea dintr-un avion a unei mulţimi în care se regăseşte şi acest insipid Giuseppe Mastorna şi care se trezesc, cu toţii, într-un „peisaj” aparent obişnuit, cu blocuri, palate, străzi, magazine, restaurante, hoteluri de toate categoriile şi în care vor afla, încet-încet, că nu e vorba de nimic real, fiindcă de fapt aceasta este doar o lume alternativă, purgatorială cu iluzia de Paradis, imposibil în ordine absolută.
Rămâne misterioasă, până la pun punct, raţiunea pentru care Fellini n-a finalizat acest proiect. Poate că – spun unii comentatori – tocmai jocul oniricului – junghian – de care nu s-a sfiit să vorbească în câteva rânduri l-a ţinut departe de ceea ce s-ar fi dorit a fi o depăşire a limitelor. Pe care chiar şi arta e chemată uneori să le ia în calcul.
