Copilăria între lacrima bucuriei şi cea a deznădejdii

0
423

Mondo texteÎn ciuda exigenţei biologice, copilăria nu e o vârstă, o etapă adică în parcursul biografic al fiecăruia dintre noi: ea este – ori ar trebui să fie – emblema sau efigia de structură a întregului parcurs. Subzistă, recunosc, într-o astfel de alegaţie un act provocator în forma sa paradoxală evidentă. Însă esenţialul se cuvine investigat în subsidiarul acestei formule aporetice şi cine n-a auzit, măcar o dată, identificarea cu copilul ca reacţie la un gest, un gând, un comportament înfăptuit de un adult: eşti copil când, în faţa atâtor acte ale ridicolului, te laşi pradă hohotului de râs resuscitat din odaia primilor ani de viaţă din care constaţi că n-a pierit nimic din ambianţa primară; şi eşti şi mai copil atunci când te trezeşti lăcrămând de bucurie în faţa pajiştii înverzite ori a înnebunirii florale a salcâmilor într-un aprilie ori a revărsării de parfum din teii lui mai şi redevii, cu o candoare aproape divină, în zodia primilor ani ce păruseră, sub poverile vârstei, ireversibil pierduţi.

Maturitatea însăşi, a omului – spusese unul din marii campioni ai nihilismului absolut, Nietzsche – înseamnă a fi regăsit seriozitatea ce se investea în jocul de copii. Şi mai e şi vorba de duh a înţelepciunii noastre populare care sugerează sentenţios că, îmbătrânind, redevenim copii.

Prin tradiţie, nu totdeauna legitimă, copilăria e relaţionată, dacă nu chiar omologată, cu fericirea. Un adevăr, ca multe altele, nu obligatoriu întreg: există copilării fericite – şi copii crescuţi sub protecţia iubitoare a familiei -, după cum există, cu siguranţă într-o proporţie îngrijorător de amplă, şi copilării plasate sub semnul indezirabil al nefericirii. Al dramei şi, nu o dată, al unei tragedii pe care niciun capriciu al sorţii nu le poate scuza.

Umanitatea, în întregul ei, pare scena acestei disparităţi de o tristeţe pe care, când nu o percepem, nici nu ne conduce spre miezul unei revolte cu care ar trebui să ne îndatorăm. Nouă înşine, mai mult decât celorlalţi, în rândul cărora politicieni de toate soiurile ne ispitesc în obişnuita retorică pulsând de „iniţiative” decedate mai mereu prematur.

Ar ajunge să ne oprim, cutremuraţi o clipă, de zecile de mii de copii pieriţi în apele Mediteranei în aceşti ultimi doi-trei ani, sau chiar în ultimele zile. Şi, de ce nu, ceasuri. Naufragii ale unor vase improvizate aducând într-o clandestinitate încă neamorsată mii de refugiaţi, bărbaţi, femei şi mai ales copii, îndoliind apele unei mări ce-a fost, de milenii, puntea de trecere de la străvechi civilizaţii spre Occidentul care i-a fost, istoric vorbind, propria odraslă. Una transformată, prin veacuri, într-o rudă fudulă până spre zona dizgraţioasă.

De fiecare 1 IUNIE, ziua internaţională, cum e agrementată, a copilului, unica percepţie ce mă iscodeşte stăruie între două lacrimi a căror inocentă dispută ne rămâne, din nefericire, străină: o lacrimă a bucuriei, sub semnul protector al grijii unor comunităţi împlinite, şi una a tristeţii, a deznădejdii, a unor milioane de copii fără noroc: victime ale unui naufragiu, nu doar cel de pe mări şi oceane devenite nedorite cimitire, ci şi al unui destin a cărui ingratitudine ne lasă indiferenţi.

Nicio mare descoperire ori vreun progres nu există în această lume – avertizase Einstein – care să dureze atâta vreme cât va exista un singur copil trist.

Unul singur? Bătrânul înţelept Albert se gândea, nu încape îndoială, la un generic. Într-o simbolistică ce-ar merita să-şi depăşească simpla măsură interogativă.