Cred că l-am întâlnit întâia oară prin 1979, pe stradă, în vecinătatea Bibliotecii „Aman”: fragilitatea corporală – tipologie tipică sudiştilor prinşi în jocul funambulesc dintre arşiţă şi ţărâna vânturată – era disimulată de frizura şi de barba abundente lăsând adevărata identitate în seama privirii debordând curiozitate şi solicitudine: un portret în racursiu, asemenea celor făcute ad-hoc, pe străduţele din Montmartre, pe vremea îmbăsmată a lui Brâncuşi ori a lui Modigliani, astfel mi-l amintesc, tânăr, pe Patrel Berceanu, pe care destinul l-a disputat, în mod egal, cu generozitate şi ingratitudine.
Apoi, viaţa şi-a urmat cursul ei, de un firesc implacabil: nu cred să fi trecut, de-a lungul celor aproape trei decenii de prietenie, măcar o săptămână fără să nu ne vedem, să nu ne auzim, împărtăşindu-ne păreri, gânduri, judecăţi din care, în ciuda atâtor diferenţe – şi diferende –, nu cred să fi lipsit onestitatea, ba chiar francheţea sub cărui pavăză, cu Patrel Berceanu, te găseai cu ori fără de voie.
Şi în fiecare an, de pe la jumătatea lui aprilie şi până spre cea a lui mai – hotarele existenţei sale lumeşti – amintirea sa se face vie ivind din memoria-mi altminteri slăbită gesturi felurite şi replici reactualizând măsura absenţei: care devine, astfel, prezenţă.
Am trecut, în dimineaţa zilei de marţi, 19 aprilie, ziua sa de naştere, pe trotuarul din faţa clădirii – acum abandonate ruinei – în care s-a aflat sediul Teatrului „Colibri” căruia i-a fost diriguitor în ultimii săi ani pământeni. Involuntar, privirea mi s-a răsucit spre fereastra fostului său birou din care, dacă s-ar fi întâmplat să trec fără să-i dau un semn şi m-ar fi zărit, ieşea zgomotos afară şi mă striga, invitându-mă la o tacla, nelipsită nici de vreun gând instituţional, nici de cine ştie ce noutăţi, culturale ori mondene, totul în ambianţa aceea a intemperanţei sale băileştene, cu treceri, năucitoare pentru cine nu-i ştia temperamentul, prin cele mai contradictorii tonalităţi.
Cu el, amintiri am multe, ispititoare în diversitatea lor şi care revin iscodind nu doar propria-mi memorie, ci se insinuează în ambientul cultural al urbei noastre cea de toate zilele cu un halou de o actualitate stranie. Semn al (încă) prezenţei sale, ca poet şi cărturar, printre noi, cei ce l-am cunoscut şi i-am împărtăşit bucuriile şi suferinţele.
Şi tocmai de aceea, chiar astăzi, la umbra „unchiului” ori a „bunicului” său – ca să-l parafrazez pe „vărul” Sorescu –, William Shakespeare „craiovenizat” întru eternitatea sa, îi trimit acest gând în semn de omagiu necondiţionat.
