Sigur că mulţi, dacă nu foarte mulţi, n-au auzit, decât poate întâmplător, de celebrul ciclist francez Raymond Poulidor, care timp de 14 ani, din 1962 până în 1976, a împărţit lumea mare a acestui sport în “poulidorişti” şi “anquetilişti”, fără a câştiga măcar o dată miticul tur al Franţei. Avea 40 de ani la ultimul tur – 1976 – când a mai urcat pe podium. Cu numai doi ani înainte, dar şi în urmă cu patru ani, ocupase locul doi, însă niciodată locul întâi, deşi conservase tricoul galben în şapte victorii de etapă, spre disperarea celor care îl râzgâiau cu apelativul “pou-pou“. Celebru pentru duelul său cu Jacques Anquetil, altă legendă, la una din curse – suntem în 1968 –, după ce trecuse Pirineii, Raymond Poulidor este lovit de o motocicletă, rănit grav, sângerează abundent şi când se ridică observă că toţi adversarii săi o tuliseră, accelerând din clipa în care el căzuse la pământ. Povestea devine teribilă în relatarea celor de la Miroir Sprint (un hebdomadar dispărut în 1971), cu suspans savuros, fiindcă aidoma unui nebun, cu faţa toată tumefiată, un hematom la picior, Raymond Poulidor porneşte după ei “într-una dintre cele mai fantastice urmăriri” văzute vreodată pe o şosea franceză, în Turul Franţei. Ţipătul său nu era un argument, ci o izbucnire a disperării. Nu-şi mai ajunge adversarii şi abandonează, pentru prima dată. Să vă povestesc mai departe, deşi poate nu am fost destul de limpede. Raymond Poulidor face o declaraţie lapidară. “Ceea ce nu pot înţelege şi nu am cum să înţeleg e asta: să ataci un om grav rănit, să profiţi şi să-l loveşti tocmai când e căzut la pământ?“. Asta e tot ce a spus, cu o naivitate suspectă de predicator ratat. Îi era greu să-i facă pe alţii să înţeleagă ce a simţit atunci. Declaraţia pare confecţionată, deşi cine mai ştie. Fiindcă, nu-i aşa, când să te atace adversarii, dacă nu în clipa căderii? Melancoliile nu sunt bune, nici pentru optimiştii robuşti. Povestea asta, relatată în acest început de primăvară, descumpăneşte. Fiindcă toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Un om înţelept preferă să nu aibă încurcături. Dacă aude pe cineva ţipând, nu se amestecă. Preferă să treacă şi să nu observe. Goya zicea parcă, undeva, că somnul raţiunii naşte monştri. De câte ori nu am auzit asta. Şi somnul încrederii exagerate în ceilalţi naşte monştri. Nu e un fleac. Şi de asta ne convingem atât de des şi, cu toate acestea, de multe ori sublicităm aserţiunea, de parcă n-am fi auzit de ea.
