Ultimele alegeri europarlamentare, altminteri un test elocvent al raportului de forţe politice la nivelul ţărilor membre UE, aduceau în 2014 în prim plan doi lideri tineri, carismatici, cu mare potenţial, pe care stânga europeană putea conta: Matteo Renzi, în Italia şi Victor Ponta în România, ambii cu rezultate notabile, concretizate în numărul de mandate obţinute, în contul germanului Martin Schulz, candidat la preşedenţia Comisiei Europene. Fostul primar al Florenţei, Matteo Renzi, ajunsese la putere de câteva luni, devenind liderul Partidului Democrat, mai exact în februarie 2014, pe când Victor Ponta avea deja aproape doi ani la Palatul Victoria. O vreme, Bucureştiul şi Roma, au părut, nu într-o resetare, ci într-o reaşezare a relaţiilor bilaterale, destul de estompate, prin aportul reciproc al lui Silvio Berlusconi şi Traian Băsescu. Cunoscând limba italiană, dintr-un stagiu de pregătire profesională, pe seama căruia s-au purtat mari discuţii controversate, ex-premierul român părea apropiat afectiv de omologul său italian, acesta deplasându-se de altfel, în campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, la Bucureşti, pentru un ardent mesaj de susţinere. În Italia, Matteo Renzi avea în faţă dificultăţi, nu doar politice, cât economice, incomparabile cu cele ale lui Victor Ponta. Prima mare victorie, bine pregătită strategic, pentru Matteo Renzi, a fost desemnarea judecătorului Sergio Mattarella, la 31 ianuarie 2015, ca preşedinte al Italiei, spre a-i succeda lui Giorgio Napolitano, istovit fizic la vârsta de 90 de ani. Un succes uimitor, care nu doar spulbera iluziile clovnului Beppe Grillo de la Mişcarea 5 stele, de a se intra în debandadă politică, dar care anunţa reforme fără precedent, în justiţie, pe piaţa muncii, o altă lege electorală ş.a.m.d.. Este adevărat că reformele constituţionale vor fi supuse unui referendum periculos în luna octombrie a.c., când Matteo Renzi îşi pune în joc şi mandatul său. În numai doi ani de mandat, italianul Matteo Renzi contabilizează deja cinci reforme de anvergură. Şi poate reforma majoră, vizând stabilitatea guvernamentală, constă în limitarea prerogativelor Senatului şi concomitent reducerea numărului de senatori de la 315 la 100, aceştia votând un număr limitat de legi, mai mult teritoriale, dar nu şi încrederea guvernului sau legi ale finanţelor. Aceste corective aduse Constituţiei au presupus har şi abilitate politică din partea lui Matteo Renzi. Acesta demonstrând că acolo, în Italia, s-a putut, ceea ce nu s-a întâmplat la Bucureşti. Începând de anul viitor impozitele societăţilor vor fi reduse de la 27,5% la 24%. Italia afişează, în continuare, şi “moştenire tehnocrată”, de la Mario Monti, o datorie de 132% din PIB şi un excedent structural de 0,5%, asteptând verdictul Bruxelles-ului. Pe fondul unor relaţii tensionate, dintre Italia şi UE, în octombrie şi noiembrie anul trecut, Matteo Renzi a avut confruntări cu Comisia Europeană legate de buget, pe care l-a prezentat unul de “relansare”, în timp ce Bruxelles-ul cerea o corecţie netă a traiectoriei deficitului public. Locatarul de la Palazzo Chigi s-a revoltat faţă de atitudinea Comisiei Europene legate de criza refugiaţilor. N-a scutit-o nici pe Angela Merkel pentru linia de austeritate impusă care duce spre succesul populismului şi bineînţeles chestiunea migranţilor. Italia rămâne o voce, uneori deloc agreabilă, alteori de luat în seamă pentru zona euro şi UE. Nu recunoaşte statutul cuplurilor homosexuale, ci uniunile între persoane de acelaşi sex, proiect de lege susţinut, cu dificultate, de Matteo Renzi. Să revenim la Bucureşti: rezonabil şi decent, Victor Ponta, înfrânt pe toate fronturile, a demisionat, imediat după întâmplarea de la “Colectiv”. S-a spus că, astfel, a probat un amănunt: este un apropiat de “vocea străzii”. Poate aşa era. Va trece multă vreme, până când, dacă va mai fi interesat va putea să revină. De jos, corect de data aceasta, fără plagiatul doctoral şi fără parteneriate şi prietenii dubioase. Mai ales acestea, care l-au curăţat.
