Două explozii puternice, aidoma unui cutremur, au zguduit sâmbătă dimineaţa, (ora 10:04 la Bucureşti) din armături, gara centrală din Ankara, soldându-se cu 95 de morţi (86 după alte surse) şi 246 de răniţi, în timp ce militanţi ai Opoziţiei, veniţi la o adunare pentru “muncă, pace şi democraţie” afluiau în zonă, cu trei săptămâni înaintea legislativelor, atentatul fiind considerat, fără egal, în istoria Turciei moderne. Premierul Ahmet Davoutoglu, într-o conferinţă de presă, a anunţat trei zile de doliu naţional, iar UE a cerut Turciei să rămână unită. De-a lungul anilor Turcia a mai avut evenimente de acest fel, e drept nu de aceeaşi amplitudine, aproape sistematic PKK (Partidul muncitorilor din Kurdistan) fiind desemnat de autorităţi drept vinovat. Atentatul sinucigaş de sâmbătă dimineaţa nu a fost revendicat, dar bănuielile se acumulează. Opoziţia, intelectualii şi militanţii (CHP, HDP şi câteva partide stânga), sindicalişti şi ONG, s-au plâns de atitudinea forţelor de ordine, care au lansat imediat jeturi de apă şi gaze lacrimogene în loc să intervină. Atentatul survine într-un momenten în care Partidul muncitorilor din Kurdistan, în luptă contra puterii centrale din 1984, se pregătea să declare o nouă încetare a ostilităţilor. Autorităţile vorbesc de un “act terorist” nerevendicat. CHP (Partidul social-democrat) şi HDP (Partidul democratic al poporului) – o formaţiune kurdă de stânga – sugerează prin liderii lor altceva: cum putea PKK fi instigatorul unui atentat contra partidului de opoziţie HDP, care apără drepturile kurzilor? De la sfârşitul lunii iunie, între Ankara şi guerila kurdă confruntările n-au contenit. După ce multă vreme, nici o operaţiune a rebelilor kurzi turci din PKK nu mai fusese pusă în cauză. Dintr-o dată s-au înregistrat peste 70 de victime în rândul militarilor şi poliţiştilor. Operaţiunile de represiune, potrivit autorităţilor turce, au permis eliminarea a… 1000 de terorişti. În sud-estul ţării, în rândul populaţiei majoritare kurde, era ameninţat scrutinul de la 1 noiembrie a.c.. Un efect devastator al strategiei preşedintelui islamo-conservator Recep Tayyip Erdogan. După cum se ştie partidul acestuia, la putere din 2002, n-a mai obţinut majoritatea locurilor din parlament la 7 iunie a.c., din cauza respingerii unor opinii ale lui Erdogan pentru instaurarea regimului prezidenţial. Până atunci “noul sultan”, cum îl numesc adversarii politici, câştigase toate alegerile şi fusese desemnat şef de stat în august 2014, cu 50,2% din primul tur. Şi dintr-o dată a reluat conflictul cu PKK, în speranţa galvanizării electoratului naţionalist, premergător unui nou scrutin, justificat prin imposibilitatea constituirii unui guvern. Antamate în 2012, negocierile directe între reprezentanţii lui Recep Tayyip Erdogan şi liderul guerilei kurde, Abdullah Ocalan, condamnat pe viaţă, procesul destinat identificării unei soluţii politice la un conflict cu 40.000 de morţi, după 1984 şi chestiunea kurdă în Turcia (15-20% din populaţie) este blocat. Reţelele de socializare şi presa de opoziţie se află în colimatorul autorităţilor, cum s-a întâmplat cu sediul cotidianului Hurriyet, luat cu asalt de militanţii PKK. Când Turcia putea juca un rol cheie în soluţionarea crizei siriene şi eradicarea Statului Islamic, prioritatea puterii a devenit lupta contra PKK şi fratelui sirian PYD, încât credibilitatea Ankarei în faţa aliaţilor din NATO s-a deteriorat. Alegerile legislative bat la usă: AKP rămâne plafonat la 40%. Partidul pro-kurd, legal constituit, HDP, se menţine în sondaje, deşi se spera altceva. Adversarii politici ai lui Erdogan, au organizat, ieri, în Istambul şi în multe oraşe din sud-estul ţării, manifestări contra guvernului, purtând pancarte cu “Erdogan asasinul”, “AKP (Partidul justiţiei şi dezvoltării) – Asasinii”. Presa pro-guvernamentală la rândul ei, acuză opoziţia kurdă. Principalii suspecţii: grupurile jihadiste – Daech şi Al nostra – şi o mişcare ultra-naţionalistă turcă. Daech îi urmăreşte pe kurzi, dar nu să fie lovită, au fost preferaţi kurzi, relansându-se confruntarea în sud-estul ţării. Situaţia rămâne oricum confuză, mai degrabă fiind posibilă o înrăutăţire a ei, decât o calmare a spiritelor. Se vorbeşte de un dezastru al ambiţiilor lui Recep Tayyip Erdogan, abia întors de la Burxelles şi Strasbourg.
