A făcut ceva vâlvă difuzarea în media, mai pretutindeni (în Germania, în alte ţări europene, la noi, ca şi peste Atlantic), a câtorva zeci de pagini incendiare necenzurate din cartea de memorii „Die Kohl Protokol” a fostului cancelar Helmut Kohl.
Trecând peste circumstanţele[*] – contextul, ambientul, condiţionările – genezei acestei lucrări, de-acum uşor de consultat în mediul online, ceea ce incită la o reflecţie în plus, dincolo de importanţa mărturiilor fostului cancelar, unificator al Germaniei şi cu siguranţă unul dintre actorii actualei „ordini politice” mondiale (alături de Reagan şi de Gorbaciov), sunt dezvăluirile sale despre biografia şi comportamentul fizio-psihologic al moştenitoarei sale, Angela Merkel. De altfel, cu câteva puţine şi insignifiante excepţii (catalogările ironice ale unor membri din familia regală britanică, ori chiar tuşele de-a dreptul răutăcioase faţă de fostul lider al Perestroikăi), dezvăluirile ce-o vizează pe actuala „Doamnă de Fier”, alias puternica Angela Merkel, au atins deja zona unui scandal de proporţii.
Şi cum era şi este de aşteptat, gustul scandalului odată descătuşat, riscul unui spectacol de cancan, ba chiar cu ceva culoare telenovelistă, e mai mult decât plauzibil, sfârşind, aproape sigur, prin a compromite tot setul de dezvăluiri transferându-le în zona falimentară a disputelor pro şi contra. Că lucrurile stau aşa s-a putut constata încă de la început prin distribuţia celor două poziţii: de o parte cei care nu cred în autenticitatea sursei şi, deci, a dezvăluirilor ca atare, şi cei care, cu aceeaşi intemperanţă, s-au grăbit spre frontul „anatemelor”. Inutil de subliniat că niciuna dintre cele două atitudini nu e recomandabilă. Personal, cred că mai instructivă, inclusiv în perspectiva stadiului actual în care a ancorat politica (modus politicandi) şi în care Angela Merkel îi e mai mult decât un pion central, îmi pare reflecţia detaşată, nepătimaşă, lucidă pe cât posibil.
În definitiv, depăşirea stării dilematice asumate de o manieră „bigotă” (somaţia alb sau negru) e pe cât de manifestă în spaţiul public de azi pe atât de contraproductivă: cred că vremea catalogărilor forţate şi, nu o dată, fortuite (de genul comunist vs anticomunist, occidental/liberal/democrat vs estic/stângist/totalitar etc.) s-a scurs, iar astfel de etichetări nu fac decât să alimenteze, la foc deschis, o lungă şi pernicioasă confuzie obstaculând nemeritat un râvnit orizont al decantărilor constructive.
Revenind la dezvăluirile fostului cancelar Kohl, cred că, la o lectură mai atentă, văduvită, cum spuneam, de prejudecăţi pătimaşe, dincolo de nota de picanterie eu nici nu cred că ar aduce cine ştie ce… revelaţii. În fond, zona de bănuieli, unele documentate, ne era la îndemână: Frau Angela nu fusese, în fosta RDG, vreo voce disidentă şi nu numai că n-au existat mărturii despre vreo bravură a sa anti-regim, parcursese, la pas, întregul deşert est-german, pentru ca apoi, amirosind cu fler briza schimbării, să se poziţioneze, cu flerul politicianului de succes, mai spre „capul trebii”.
Că şi-a îngăduit să-şi „ucidă” maestrul, rectè pe Kohl însuşi, iarăşi nu e cine ştie noutate, lumea lor, a tranşeelor politicianiste, geme de astfel de exemple. Cu totul altceva mi se pare însă demn de acea reflecţie pe care o anticipam şi o propuneam ca temă de dezbatere: cameleonismul D-nei Merkel (vizibil în comportamentul faţă de guverne de stânga şi faţă de ţările lor, cazul Greciei), dar mai ales al chibiţilor d-sale, de la noi dar şi de aiurea, convertindu-i poziţii, reale ori doar sugerate, în maximalizate credinţe ideologice.
Nici nu mai are importanţă dacă Angela Merkel a fost ori nu membră a ex-partidului comunist din RDG, nici că nu şi-a riscat cariera, ori chiar viaţa, printr-o poziţie anti-regim făţişă (la urma urmei, aşa cum am mai scris aici, mulţi, milioane, am fost „disidenţi” în… băile din apartamente ori la şpriţul de la grătarul cu vecinul!). Ceea ce ar trebui să conteze însă ar fi, şi este, depăşirea oribilei schisme ce ne distribuie – ca indivizi, dar, din păcate, şi ca etnii, ca naţii, ca state – cu o aroganţă bicisnică în exclusivi răi şi exclusivi buni; şi, de aici, mai departe, în democraţi şi anti-democraţi, în progresişti şi în retrograzi, în vizionari şi conservatori, dacă nu chiar reacţionari. Cu alte cuvinte, în îngeri şi demoni.
Este, cred, unica (umilă?) învăţătură de deprins din această recentă poveste… nemţească.
[*] Toată întâmplarea e pusă în seama jurnalistului şi scriitorului Heribert Schwan căruia Kohl i-a încredinţat pregătirea pentru tipar a mărturiilor sale realizate între 2001 şi 2002 în locuinţa sa din Ludwigschaffen care, amendând interdicţia autorului de a include în carte intervenţii ceva mai personale, conservate după ce interlocutorul i-a cerut cele 200 de casete, a decis să le dea publicităţii.
