Mafia şi societatea oligarhică

0
330

Am tratat mereu cu suspiciune nonşalanţa cu care ilegalităţile comise în societatea românească de ieri şi de azi sunt asociate mafiei. Ce-i drept, termenul şi-a pierdut mai demult semantica sa de bază, istoricizată ca atare, cu epicentrul în sudul italian şi, ulterior, cu o renaştere particularizată în America primei jumătăţi a veacului trecut.

Cauză şi efect al sărăciei, înainte de toate, favorizată şi de o mentalitate meridional-levantină (un gust al inactivităţii cultivat în gustul plăcerii excesive de a trăi), mafia a fost, în origine, mai mult jefuirea bunului celuilalt, căruia, spre deosebire de noi, capra nu i se dorea moartă, ci „taxată” sub ameninţarea uciderii stăpânului.

Cu alte cuvinte, până cu vreo patru decenii în umbră, nu s-au verificat, în ţara-mumă, complicităţi ale clanurilor mafiote cu statul şi cu organismele, mai ales politice, ale acestuia. Cel mai frecvent mod de acţiune a fost taxa de protecţie, generalizată, îndeosebi în Sicilia, la toate palierele sociale, de la vânzătorul de măsline şi micul proprietar al frizeriei din colţ până la avocaţi, proprietari de terenuri şi de fabrici, urmând abia în această ultimă fază implicarea statului şi a banului public. Desigur, mai târziu a luat amploare afacerea cu drogurile.

Nu întâmplător, ieşirea din perimetrului clanului închis ermetic graţie tăcerii autoimpuse (faimoasa omertà) a dus la asasinate publice ce-au obligat statul să reacţioneze instituţional, ajungându-se la istoricul moment judiciar cunoscut sub genericul „Mâini curate”.

În substanţa sa cea mai odioasă, mafia şi-a subordonat crima ca suport al cultivării fricii şi, astfel, conservând, prin decenii, cercul vicios al unei afaceri sângeroase.

Scriitorul şi jurnalistul de notorietate internaţională pe care i-a conferit-o îndeosebi celebra sa carte „Gomorra”, Roberto Saviani, intervenea într-o pagină de jurnal zilele trecute prin restituirea uneia dintre multe istorii tragice în neverosimilul lor, căreia i-a căzut victimă o foarte tânără studentă florentină cu exact 34 de ani în urmă. El reproduce o relatare a unei alte jurnaliste ce s-a ocupat ani la rând de misterioasa crimă nici acum descifrată în succesiunea şi în determinările ei intrinseci.

Rosella Casini, studentă în primul an la Florenţa, se îndrăgosteşte de un coleg, Francesco, calabrez, fără a-i trece prin cap că acesta făcea parte, prin destin, unui clan mafiot. Merge cu el în vacanţă în localitatea calabreză, descoperă uzul crimei în sânul familiei iubitului ei, se sperie, dar, din dragoste, încearcă să intre în graţiile familiei, e respinsă, alungată, dar pe drumul de întoarcere i se aduce la cunoştinţă că Francesco fusese înjunghiat şi, în pericol de moarte; revine şi-l veghează luni de zile până ce acesta îşi revine. Abia acum cercul tipic mafiotic se închide tragic, fiindcă aceiaşi membri ai familiei iubitului ei, îi hotărăsc sfârşitul, unul într-un anonimat din care doar peste vreo două decenii se vor putea reconstitui câteva palide şi insuficiente informaţii. Nu şi adevăruri. Înainte ca trupul să-i fie sfârtecat în bucăţi şi aruncat cel mai probabil în mare, fusese şi violată. Tragedia este că nici acum, la 34 de ani distanţă, tânăra de 20 de ani n-are un mormânt, însă puţinele informaţii pe care reuşise să dea poliţiei, inclusiv prin mărturia iubitului ei convalescent, aveau să ducă, după vreo două decenii, la identificarea vinovaţilor şi la arestarea lor. Printre ei, desigur, şi fostul iubit care, reîntors la viaţă, reintrase, cu forţe reînnoite, în mecanismul clanului.

Spuneam că, în raport cu o astfel de „filozofie” sanguinară, a crimei intrate în cotidianitate, faptele de corupţie de la noi, intrigante prin păienjenişul unor reţele întinse până spre cele mai înalte poziţii în stat, oricât de oripilante se prezintă, n-au mai nimic în comun mafia.. Cea mai pertinentă dovadă o reprezintă veselia cu care se succed, chiar în aceste ultime zile, denunţurile şi denunţătorii în speranţa fie şi măcar a unui schimb de… confort.

Asta nu înseamnă că actele lor, şirul sufocat de sifonari ai banului public ar beneficia de nişte circumstanţe atenuante. Ar putea mai curând fi vorba de altfel de tipologii, de clanuri şi de metodologii, ivite şi exersate într-un alt mediu, altă mentalitate, alte conjuncturi şi structuri, în care politicul se prezintă într-un dublu resort funcţional, de cauză şi de efect, devoalând un stat, ticăloşit, cum s-a spus, supus unui terifiant proces suicidal.

Că proaspeţii noştri ticăloşi vor fi şi servanţi ai unei societăţi oligarhice e la fel de posibil. Dacă însă e aşa, gândesc că modele mai apropiate ar trebui identificate mai spre… Răsărit, de-acolo de unde, dacă lumina s-a tăiat, practica moravurilor mai poate încă fi profitabilă.