„Sfântul Klaus” şi riscul dezvrăjirii

0
1183

După freamătul scandalos post-alegeri în care ne-am regăsit, cu o maladivă vocaţie a dezbinării, angajaţi într-o nătângă şi absurdă confruntare între buni şi răi, cred că e cazul unor descinderi mai curajoase în realitatea brută a momentului pe care tocmai îl traversăm: unii, „perdanţii”, cu „mândriile” (inclusiv ori mai ales aceea „de a fi români”) terfelite, alţii, „câştigători”, cu „orgoliile” supradimensionate (inclusiv ori mai ales cel al „zdrobirii comunismului”).

Asumată în intimitatea brută a lucrurilor, se poate constata cu uşurinţă că nici unii, nici alţii n-au abilitatea propriilor lor situări: ca mai mereu, realitatea, brută şi fluidă, e mai complicată, atât că, vorba lui Nietzsche, cuvintele, ca mărci ale unor alinieri (pretins „ideologice”), pălesc în faţa durităţii pietrei care e realitatea însăşi.

Aşadar, presupunând că a învins „Binele”, că, în sfârşit, păşim pe „drumul drept”, debranşaţi şi salvaţi de la pericolul „roşu” (diabolizat în cheie vampirist-draculiană), perspectiva deschisă în faţa preşedintelui ales şi a susţinătorilor săi, îndeosebi cei fanatizaţi, capătă forma şi dimensiunea unei imense poveri. Întâi, fiindcă aşteptările depăşesc mult potenţialul Alesului: sanctificat, investit cu o funcţie aproape mesianică, Johannis nu este nici pe departe ceea ce fanii săi, atinşi subit de un fior aproape mistic, vor să fie; şi el, de altfel, n-are nicio vină pentru asta, tot aşa cum n-a avut nici vina de a fi fost luat din… sală şi urcat pe scenă, devenind astfel protagonistul unui spectacol prin decizia unui public prea sictirit de tradiţia scenetelor de familie.

„Sfântul” Klaus nu-i altceva decât promisiunea Prinţului din tradiţia epic-orală – autohtonă, nemţească şi general-umană –, a cărui adulare e restrânsă la durata poveştii; odată sfârşită aceasta, unicul medicament în calea riscului intoxicării cu virusul ficţional (căci orice poveste e o ficţiune) rămâne dezvrăjirea: cu alte cuvinte, revenirea cu picioarele pe pământ.

Nu cred că e cazul reluării, în forma confruntării de gherilă din ultimul episod al alegerilor, a atâtor sentinţe incriminante şi de o parte şi de alta; ele continuă, în aceeaşi strâmbă logică a unui concurs de etichete că doar suntem în plină comedie a consumismului post-capitalist, prea puţin atenţi la conţinuturi de dincolo de sticlă.

Am susţinut – şi îmi păstrez opinia – că profesorul sibian de fizică a fost pionul surpriză rezervat unei mutări finale ce-a închis un joc: a scos din competiţie un concurent, victimă a propriei galerii al cărei prematur gust al victoriei i-a distras atenţia de la ultima mutare. Competiţia însă nu s-a încheiat, ea îşi schimbă, de azi, de mâine, doar „jucătorii” şi „miza”: primii sunt românii în totalitatea lor, buni şi răi, deştepţi ori proşti, iar miza e recâştigarea unei normalităţi de care, altminteri, Istoria, cu majusculă, ne-a cam lipsit de decenii; ori chiar de veacuri?

În ce priveşte hăuliturile unor auto-inventaţi analişti, jurnalişti în tonalităţi de un fanatism purulent, ele nu depăşesc, în esenţă şi în mesaj, corul jelaniilor depresive din cealaltă parte. Şi unele şi altele sfârşesc, din nefericire, sub tăişul nemilos al unei inutilităţi greu pardonabile. Pentru unii, clipa dezvrăjirii a sosit, odată cu o înfrângere neanunţată, pentru ceilalţi abia va urma.