Adrian Cioroianu şi harul povestirii

0
397

Universitarul Adrian Cioroianu, decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, unde activează de peste două decenii, craiovean de baştină, cu acumulată notorietate în spaţiul public, se distinge în orice împrejurare prin elevaţie. Vorbeşte îngrijit şi cumpătat, expresie a croielii academice, şi pe deasupra narează seducător, având harul de a transmite nu doar informaţia istorică, ci mai ales respect pentru istorie. Şi se confesează astfel în preambulul cărţii: „Istoria e, mai presus de toate, o poveste apropiată de adevăr, despre ceea ce a fost”. Ultima sa carte, „Cea mai frumoasă poveste” (Ed. Curtea Veche, 2013), o dovedeşte cu prisosinţă, deşi într-un fel demonstrase această virtute în atâtea şi atâtea împrejurări. Calmul stilistic, spiritul de observaţie, divagaţia distinsă, opţiunea pentru genul scurt, absenţa oricărui patos sunt calităţi care „sar în ochi” la lectura cărţilor acestui interesant istoric modern, cu structurală oroare faţă de vacuitatea spirituală. De fapt, şi observaţia este împărtăşită, am văzut, şi de Andrei Pleşu, Adrian Cioroianu cunoaşte concizia în orice compoziţie narativă. Afirmând că „am ajuns la concluzia că cel mai mare inamic pentru istoria noastră nu-l reprezintă minciuna şi nici manipularea pe care unele regimuri (din interior sau din exterior) le-au practicat (…), în schimb ameninţarea cea mai mare este indiferenţa, care conduce nu numai la neştiinţă, ci şi la anestezierea dorinţei de a şti”, Adrian Cioroianu produce un răcoritor efect terapeutic. Adică nu te hărţuieşte cu afectări săţioase, nu epatează. Nu poţi decât să te bucuri cum un craiovean, redutabil eseist, profesor din mediul universitar, intelectual, gândeşte atât de firesc, atât de normal într-o lume anormală, recomandând cu discreţie luarea cu asalt „a arhivelor şi bibliotecilor deschise, cu restricţii minime”. Tabletele autorului, toate lecţii şarmante de istorie a ţării, nelipsite de o morală, atât de lucidă şi de actuală, captivează, indiferent de personalitatea istorică vizată. Plăcerea de a povesti cu înţelepciune e odihnitoare, cordială la autor, dovedindu-se deloc pătimaş chiar în referirile la regimul comunist, căruia i-a dedicat scrieri interesante, ca de pildă „Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc” (Ed. Curtea Veche, 2005). Şi nu e singura carte pe această tematică. Dacă expresia „a citi pe nerăsuflate” sună vetust, „Cea mai frumoasă poveste” iradiază o plăcere greu egalabilă, adică nu abandonezi lectura decât după ultima tabletă, intitulată „Paradoxul românesc”, evident cu morala ei tonică: „În istorie am avut perioade mult mai rele decât prezentul şi cu toate acestea am mers mai departe. Poate şi astăzi mai avem o şansă”.