Cinci sunt, până la urmă, candidaţii înscrişi în cursa pentru preşedinţia Comisiei Europene. Într-o ordine subsumate şanselor, fără pronosticate deja surprize, ei sunt conservatorul luxemburghez Jean-Claude Juncker, social-democratul german Martin Schulz, liberalul belgian Guy Verhofstadt, ecologista germană Ska Keller şi reprezentantul stângii radicale, grecul Alexis Tsipras.
Dincolo, aşa cum anticipam, de intervenţia vreunei surprize, greu de anticipat, dat fiind slabul impact probat la mai bine de jumătatea cursei, meciul final se va juca între primii doi şi nu doar ca exponenţi ai celor două majore forţe politice continentale, ci şi prin motivaţiile adiacente, atestate de profilul fiecăruia, cu plusuri şi minusuri, ori cel puţin cu poziţionări discutabile, în care factorul decisiv va rămâne probabil, pe ultima sută de metri, capacitatea disociativă în raport cu un organism european supus unei erodări aproape structurale.
Confruntările ce-au avut loc până acum – am urmărit-o integral pe cea desfăşurată în fieful florentin al premierului italian Matteo Renzi – nu doar că n-au convins în perspectiva unei relansări, în ciuda reproşurilor sosite de la toţi candidaţii, a „agregatului” european, acuzând din plin coliziuni chiar la „motorul” ce-ar fi trebuit să fie Comisia, dar mi s-au părut fade, aş zice chiar de o cuminţenie molipsitoare. A lipsit atunci, ce-i drept, tocmai grecul „zorbagiu”, Alexis Tsipras, de la care era de aşteptat tocmai tonul provocator, acelaşi ce animă, până la urmă, în fiefurile naţionale, ceea ce se pretinde a fi „cruciada” antieuropeană.
Şi totuşi, atitudinea reticentă, apelul la o civilitate, oricât de formală şi de orchestrată strategic, pare a domina această competiţie la vârf. Am putut-o observa şi în disputa directă, dintre cei doi favoriţi, de-acum zece zile, desfăşurată la Bruxelles, în mica sală de la Residence Palace.
O campanie obositoare, fără îndoială, verificată şi pe pielea mai vârstnicului luxemburghez Jean-Claude Juncker, prins de o uşoară aţipire în cele câteva minute de întârziere ale rivalului Schulz. Şi, pe urmă, îmbrăţişarea de protocol, cuvintele de respect reciproc şi reciproc măsurate, grija de a evita acuzele tari, credinţa în victorie exprimată pe un ton reţinut, pe alocuri chiar cu un simţ al divertismentului, mediatic, fireşte (întrebat de ce crede că va pierde Schulz, Juncker a răspuns, ca într-un show televiziv, „fiindcă voi câştiga eu”!), ba chiar orientările viitoarei agende a CE nu atât de tranşant divergente cum ne-am fi aşteptat.
N-au lipsit, desigur, unele disocieri. Germanul n-a pierdut prilejul să critice soluţiile economice inadecvate crizei survenite în 2008, relevând, printre altele, comportamentul eronat al diriguitorilor de la Bruxelles faţă de state, în general sudice, precum Italia şi Grecia. El declara că acestora, ca şi celor de la periferia UE, trebuie să li se acorde şansa de timp necesar spre a-şi pune în ordine economiile, însă Juncker n-a ezitat să-l contrazică: direct, fără nici cea mai mică teamă de a-şi pierde din şansele de reuşită, dacă ne gândim la masiva opoziţie pe care o va resimţi cu siguranţă din partea ţărilor, mai mari (Spania, Italia, Polonia, România), ori mai mici (Portugalia, Grecia, Slovacia ori Slovenia), din cele ce-au suferit mai mult nu doar efectele austerităţii, ci şi un tratament de departe marcat de un soi de vasalism desuet.
Şi, atunci, de unde siguranţa ceva mai susţinută a vulpoiului luxemburghez, uns, ce-i drept, cu toate alifiile politicii internaţionale şi oarecum monumentalizat de popularii europeni ce-ar trebui, într-o logică cât se poate de simplă, să plătească preţul unei „guvernări” discutate şi discutabile, controversate, eşuate? Să fie de ajuns numai asul nemţesc, faptul că baronia menkeliană i-a acordat deja suportul? Schulz e avizat, a şi recunoscut, ba încă i-a acordat circumstanţa partinică conaţionalei sale. Şi n-a părut nici deranjat, nici speriat de acest lucru.
El s-a mulţumit să invoce argumentul schimbării, în numele unei alte politici şi în numele unei alte agende a Comisiei. Şi a Uniunii în ansamblul acesteia. Chestiune, fireşte, nu doar urgentă, clamată de aproape toată lumea, dar, aşa cum se conturează, o ultimă şansă de conservare a mamutului european, căruia criza economică, ca şi cele geopolitice din jur îi supun unui examen severe statutul. Şi poate chiar supravieţuirea.
