Ucraina are nevoie de 35 miliarde dolari în acest an şi în cel care vine, afirmă ministrul Finanţelor ad interim, Juri Kolobov, care propune „partenerilor occidentali” organizarea unei mari conferinţe internaţionale a donatorilor, cu UE, SUA, FMI şi alte organizaţii financiare. Încă de duminică, preşedintele interimar Oleksandr Turcinov atenţionase că ţara sa se află într-un blocaj de plăţi. Pe acest motiv, preşedintele Viktor Ianukovici renunţase la un Acord de asociere cu UE, în noiembrie anul trecut, la Vilnius, în schimbul „ajutorului” marelui frate rus, care promisese 15 miliarde dolari investiţii – în mai multe tranşe – şi o reducere cu 1/3 a preţului gazelor furnizate, fără vreo altă condiţie economică. Rusia a vărsat doar 3 miliarde dolari, la sfârşitul lunii decembrie, şi a blocat tranşa a doua, de 2 miliarde dolari. Neputându-şi onora angajamentele, Ucraina ar putea ajunge în situaţia Greciei. Deja, agenţia de rating Standard & Poor’s a degradat, vineri, nota la „CCC”. Cum a putut o ţară cu 45 milioane locuitori, situată geografic între UE şi Rusia, să ajungă într-o asemenea situaţie, este o întrebare. Pe hârtie, economia sa avea şansa unei reuşite. Un sector agricol solid, graţie fertilităţii terenurilor, o industrie puternică, moştenită din vremea apartenenţei la ex-URSS, resurse naturale de invidiat (fier, uraniu etc), mână de lucru ieftină. La sfârşitul anilor 2000, Ucraina cunoscuse un boom economic, pe seama expansiunii economiei mondiale şi a creşterii preţurilor la materiile prime. A urmat o perioadă de dezechilibru, odată cu declanşarea crizei economice şi financiare, în 2008. Dependenţa de gazul rusesc, singurul furnizor, a încurcat lucrurile. Dar Ucraina înregistrează o corupţie care o plasează pe locul 144 din 176 de ţări anul trecut. Potrivit agenţiei de rating Standard & Poor’s, guvernul, banca centrală şi compania publică de gaz Naftogas trebuie să facă faţă unui efort de 13 miliarde dolari, în timp ce rezervele au scăzut lună de lună. Pentru Rusia, Ucraina este extrem de importantă şi se spune că Lenin ar fi afirmat într-o împrejurare „dacă pierdem Ucraina, ne-am pierdut capul”. Ratând, alături de Georgia, admiterea în NATO, în aprilie 2008, la summitul de la Bucureşti, Ucraina a fost prinsă însă într-un „parteneriat oriental”, alături de Polonia şi Suedia, spre iritarea Rusiei. Situaţia rămâne confuză, deşi „Maidanul” a preluat modelul pieţei Tahrir. Iulia Timoşenko nu este nici Havel, nici Walesa. Pentru Rusia, pierderea lui Viktor Ianukovici n-are importanţă, însă pierderea Ucrainei ar fi o problemă. Este şi motivul pentru care presa de la Moscova bombardează „fasciştii” ucraineni de peste trei luni. Într-un interviu din 23 februarie a.c., acordat magazinului „Profil”, ministrul austriac al Afacerilor Externe, Sebastian Kurz, a confirmat că săptămâna trecută mai multe avioane private venind din Ucraina au aterizat la Viena, sugerând şi motivul: depunerea de capital ucrainean. El a avut grijă să adauge că acest fenomen se referă şi la alte ţări europene. Bănuiţi sunt foarte mulţi apropiaţi ai fostului preşedinte Viktor Ianukovici. Inclusiv fostul premier ucrainean Mykola Azarov a făcut o deplasare în capitala Austriei, unde îşi are reşedinţa fiul său. La 21 ianuarie a.c., antena ucraineană a ONG PEPWatch a adresat o scrisoare autorităţii austriece de supraveghere a pieţelor financiare, FMA, cerând o anchetă asupra operaţiunilor de spălare a banilor în favoarea lui Ianukovici şi apropiaţilor săi. Încă din 2012, opoziţia şi organizaţii civile ucrainene au scris Parchetului din Viena şi Europol, organizaţiilor de poliţie din Haga, despre bogătaşii ucraineni implicaţi în politică: Andrei Kljujev, până recent preşedintele Consiliului naţional de securitate, fratele acestuia Serghei, deputat din partea Partidului Regiunilor, condus de Ianukovici. Interesantă şi această chestiune, după cum este şi alăturarea lui Viktor Ianukovici altor înalţi demnitari, de la stânga la dreapta, înlăturaţi în ultimii ani: tunisianul Ben Ali, omologul său yemenit Ali Abdullah Saleh, egipteanul Hosni Mubarak şi libianul Muammar Gaddafi. Lângă aceştia, ivorianul Laurent Gbagbo, care a refuzat să cedeze puterea rivalului său, actualul lider Alassane Ouattara, aruncând ţara într-o criză care a făcut 3.000 de morţi.
Dacă Uniunea Europeană, Polonia, Franţa, Germania şi SUA au recunoscut decizia parlamentului ucrainean de a-l destitui pe Ianukovici, Dmitri Medvedev consideră „o aberaţie” a vedea ca legitim ceea ce este rezultatul unei revolte. Declaraţia lui Medvedev este prima reacţie publică a unui lider rus, şi e vorba de primul-ministru, referitoare la sosirea la putere a opoziţiei.
