Rainea, opera minima

Vorbind despre bătrâneţe, regretatul Octavian Paler spunea undeva că aceasta nu e „o vârstă” cât „o stare”. Adăugând că e o ironie involuntară a clama că bătrâneţea e „o vârstă a înţelepciunii”, fiindcă orice bătrân ar prefera să devină mai puţin înţelept. Pe măsură ce te apropii de vârsta „a treia” începi să constaţi că nimeni nu scapă de ea. Şi nu mai ai ambiţii, nu mai ai dorinţe, în afara celor legate de sănătate, rugându-te Celui de Sus „să nu dai în mintea copiilor”. Ajungând aici, să spunem şi despre ce este vorba. Cotidianul „Gazeta sporturilor” a publicat sâmbătă o replică „în versuri” a fostului arbitru Nicolae Rainea pentru Adrian Mititelu, la o evocare a acestuia a finalei Cupei României din 1975. Ucisă, de-a dreptul, prin maniera de arbitraj, care a reverberat multă vreme, a lui Nicolae Rainea. Epigrama acestuia, deşi autorul articolului vorbeşte de „o poezie”, bine că nu-i zice baladă, trimisă redacţiei menţionate, chiar o convinge de autenticitate. Oricum, când la 80 de ani eşti bântuit de efuziuni lirice, e un semn bun. Numai că în creaţia jurnalistică propriu-zisă apare şi menţiunea expresă că Adrian Mititelu „îl acuză pe Rainea că ar fi avut o prestaţie împotriva oltenilor”. Inexact. Pe octogenarul Nicolae Rainea îl acuză „Istoria fotbalului românesc” (volumul al doilea), editată de Federaţia Română de Fotbal (pag.289). „La prima lui finală de Cupă, arbitrul Nicolae Rainea s-a evidenţiat mai mult decât toţi cei din teren, însă, din nefericire, în rău. El i-a „tocat” mărunt-mărunt pe olteni. Printre altele, le-a anulat un gol, ca mai apoi i-a lăsat în inferioritate numerică, Petre Deselnicu devenind astfel primul fotbalist eliminat într-o finală de Cupă”. Prestaţia teatrală, de prost gust a lui Nicolae Rainea (care îl imita pe francezul Robert Wurtz), din finala pomenită, a rămas în analele fotbalului românesc, nu doar în amintirea oltenilor pătimaşi. Cărora liricul arbitru le aminteşte ceva de praz. Mă rog, chestie de subtilitate „poetică”, deşi semidocţii sperie mai mult decât analfabeţii. Să cităm şi din revista „Flacăra”, publicaţia cea mai curajoasă a momentului, pagina de sport fiind gestionată de Ovidiu Ioaniţoaia, care la rubrica „De la o săptămână la alta” reda câteva declaraţii despre arbitrajul „sub orice critică prestat de bârlădeanul Nicolae Rainea”. Ion Ionescu, antrenor la Jiul Petroşani: „Rainea a făcut exces de zel, arătându-se ostil echipei din Craiova”. Coloman Braun Bogdan, antrenor federal: „Arbitraj slab. Cum înaintea meciului Limona a fost declarat cel mai bun arbitru al anului, mai normală era delegarea lui pentru finală”. Gheorghe Ola, antrenor: „De patru ori am văzut la televizor situaţia din care studenţii au marcat golul anulat de arbitru. Pot să declar, fără nici o reţinere, că faza a fost perfect regulamentară”. Cum, potrivit, probabil, recomandărilor, ziarul de specialitate n-a suflat  – „de ce oare?”, se întreba redactorul rubricii – nici o vorbă despre arbitrajul părtinitor, se exprima convingerea că federaţia de specialitate va dicta „pedepsirea exemplară a arbitrului care a dat peste cap cel mai important meci al sezonului”. Simple amintiri, până la urmă. Amnezia lui Nicolae Rainea sau amestecul încâlcit de vanitate şi impostură („nu se poate să nu-i dau o replică, însă o voi face în versuri”), luate în seamă de un cotidian de sport care se doreşte respectabil, ne sugerează şi posibila „colaborare” suspectă legată de mutilarea arbitrului craiovean Sebastian Colţescu, printr-o scrisoare denigratoare a „prozatorului”, de această dată, considerat „cel mai mare arbitru all time”. Atunci, Nicolae Rainea, omul de dincolo de „Cortina de fier” a lui Artemio Franchi, fostul preşedinte UEFA, opera cu prezumţii legate de „starea de sănătate psihică” a arbitrului craiovean, căruia îi vedea, prin lentilele deformate, „gâtul înclinat”. Resentimentele pot fi cinice, dar niciodată sordide. Nicolae Rainea, să ne fie iertată afirmaţia frustă, a îmbătrânit urât. Pentru el nu există nefericire.