După 22 decembrie 1989, la Dolj: Machiajul, manipularea, dar şi falsul

Imaginea de tragedie amestecată cu carnaval m-a urmărit mereu în perioada care a succedat zilei de 22 decembrie 1989. Prevestitorii vremurilor noi răsăreau de peste tot. Când discret, când agresiv, când violent, când dispreţuitor. N-avea cum să fie altfel. Craiova, ca mare municipiu al ţării, Doljul ca mare judeţ agrar, cu consistent potenţial economic, nu cunoscuseră vreo mişcare de contestare decenii de-a rândul, şi singurul, să-i spunem, „dizident” onorabil, I.D. Sârbu, se prăpădise cu câteva luni înainte, după ce-şi exprimase, în scris şi verbal, admiraţia pentru Mihail Gorbaciov. Că aveau să se înregistreze ulterior mulţi „revoluţionari” din rândul celor care pătrunseseră în actualul Palat Administrativ, fără a întâmpina vreo rezistenţă, asta este o altă realitate. Dar mulţi „intraţi”, puţini „rămaşi”, în zilele următoare, fiindcă primul Consiliu Judeţean Dolj al Frontului Salvării Naţionale se va pritoci de la o zi la alta, nici unul din membrii săi nefiind legitimat de vreo faptă sau întâmplare anterioară autentică de nesupunere civică sau politică. Şi-a povestit în repetate rânduri păţaniile Radu Berceanu, singurul care a zăbovit mai mult în funcţia de preşedinte al FSN Dolj. Asistam la o restaurare a personajelor secundare. Umorul de circumstanţă deriva din faptul că toţi pretindeau a fi fost mai mult sau mai puţin dizidenţi, la fel cum toţi bărbaţii, după o anumită vârstă, pretind a fi fost mai mult sau mai puţin donjuani. Aşa şi cu mica oştire de haiduci, pseudo-anticomunişti, încropită ad-hoc, care avea de raportat fapte năstruşnice, machiaverlicuri, temerităţi: vreo privire rece aruncată secretarului de partid, vreo absenţă la nu ştiu care miting sau defilare pentru pace, vreun banc trântit cu insolenţă în faţa „ăluia de la cadre” şi câte şi mai câte asemenea întreprinderi riscante, uitate pe nedrept, dar păstrate în marile depozite ale curajului anonim. Poltronii îşi construiau imaginea de „vedete”, colaboraţioniştii îşi dădeau examenul de revoluţionar, timizii îşi exersau aptitudinile de intransigenţi, turnătorii făceau dizidenţa, terfeliţi de tot soiul, care îşi reabilitau virginitatea şi mulţi, foarte mulţi oameni cuminţi şi cumsecade îndrăzneau în sfârşit, la grămadă, ceea ce nu îndrăzniseră niciodată pe cont propriu. Un spectacol de-a dreptul sordid îl oferea confruntarea organizaţiilor FSN din instituţiile publice, în multe locuri câte două sau chiar trei. Lucrurile se vor aşeza anevoios într-o matcă administrativă, cât de cât aptă să gestioneze treburile municipiului şi judeţului până la primele alegeri. Şi a urmat o perioadă realmente învolburată, marcată inclusiv de adversitatea mărturisită a conducerii armatei faţă de cea a poliţiei, prin învinuirile reciproce proferate. Securitatea trecuse sub controlul armatei. Sigur că Adam Michnik, istoric, jurnalist şi politolog polonez, unul din liderii „Solidarităţii”, are în bună măsură dreptate în „Mărturisirile unui dizident convertit” (Ed. „Polirom”, 2009) când afirmă că distrugerea ideatică a comunismului a fost opera comuniştilor revoltaţi. Fiindcă această „biserică” nu putea fi zdrobită decât din interior, de eretici, niciodată de cei de altă credinţă. A fost aşadar o revoltă împotriva partidului, în numele partidului, împotriva comunismului, în numele comunismului. 22 decembrie 1989 rămâne neîndoielnic o bornă în istoria modernă a României, marcând ruperea de un regim totalitar, care îşi pierduse orice putere de seducţie. Nu insulele de societate civilă ce au subzistat în totalitarism au fost cauzele prăbuşirii sale. Periferia nu a devenit niciodată suficient de ameninţătoare pentru a pune în cauză monopolul partidului unic, oricât de ineficient devenise acesta. Revin la o rostire înţeleaptă a istoricului Dinu C. Giurescu, făcută recent la Craiova: „Democraţia actuală condamnă comunismul, care, la rândul său, a condamnat burghezo-moşierimea, care n-a făcut altceva cu societăţile anterioare”. Şi avea dreptate. Şi doar o analiză circumstanţiată istoric a raportului etic dintre ideile dominante şi convingerile personale ar putea contribui la înlăturarea unei reprezentări perverse. Comunismul s-a prăbuşit fără nici un parastas, ceea ce nu înseamnă însă că cei care l-au susţinut l-au şi detestat în permanenţă în adâncul conştiinţei lor. Când s-a atins acest prag, decembrie ’89, s-a întâmplat ceea ce ştim.