Vine stânga, o ameninţare aiuristică. Tocmai aia e, nu vine

Ca să fim sinceri, nici nu ştim de unde a plecat aprinsa polemică despre stânga, ca de fiecare dată în ultimii 20 de ani, una culturală. Înţelegem, dacă percepţia noastră e corectă, că punctul de „fierbere”, deşi a fost caniculă până mai deunăzi, a fost atins de apariţia cărţii unui bun jurnalist al momentului, regăsit frecvent pe portalul VoxPublica, Costi Rogozanu („Carte de muncă”, Ed. Tact, Cluj Napoca), o grupare de texte interesante, cu un comentariu incitant în „Observator cultural” nr.685 din 7 august a.c., aparţinând lui Paul Cernat. „Carte de muncă” e privită ca un fel de radiografie a societăţii, reconstituită din unghiul opţiunilor de stânga. Autorul dispreţuieşte doctrinele „hard” în egală măsură şi stăruie asupra cazurilor particulare ale politicii româneşti. Temele sociale i se par realmente presante. De altfel, ele sunt întâlnite în toată Europa. Discursul are un nivel intelectual ridicat. Şi dacă manifestă o reticenţă la ideologia neoliberală, care şi-a făcut din minimalizarea rolului statului şi din privatizare un adevărat fetiş, nici nu este singular în acest demers, după ce jurnalista canadiană Naomi Klein, în „Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor” (Ed. Vellan, 2008) dezvăluie, pornind de la Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago, politicile şocante similare, care au impus reţeta neoliberalismului în ţări atât de diferite ale lumii. Cu rezultatele cunoscute. În întreaga dezbatere a intervenit şi Nicolae Manolescu, un liberal moderat şi erudit, ambasador UNESCO, într-un meci mai special cu Costi Rogozanu, după o analiză perfectă a situaţiei făcută de Alex Cistelecan. Nu vine nici o stângă, din păcate, cum clamează aiuristic mulţi corifei ai dreptei. Şi dacă ar veni, tot în democraţie suntem. Continuă însă disputa dintre intelectualitatea conservatoare şi cea liberală. Iar diabolizarea stângii nu mai poate fi justificată intelectual de spirite ce se pretind democrate. Diabolizarea şi discreditarea sunt semnele gândirii unice. Ca să nu mai vorbim de asocierea cu comunismul, care e mai mult decât jenantă. Din păcate, angajarea cu arme şi bagaje, dar pe bani publici, în tabăra lui Traian Băsescu, a scos la iveală nu doar insensibilitatea dreptei, dar şi lipsa de soluţii momentane. În numele austerităţii capitaliste, s-a distrus tot ceea ce mai rămăsese din statul social. Favorizând pe toate căile, în special a luptei anticorupţie, înstrăinarea resurselor, dezastrul ecologic, pe fondul segregării economice şi al supravegherii nelimitate a populaţiei. Şi până şi Angela Merkel, lidera CDU, nu se sfieşte, în actuala campanie electorală, să mai preia din promisiunile… lui Francois Hollande, făcute înainte de a ajunge preşedinte. Mai mult, nu rămâne deloc imună la tinerii fără locuri de muncă. Observăm că apar în continuare dezvăluiri despre tocarea fondurilor ICR pe la tot felul de manifestări de peste hotare, unde nu peisajul cultural, aşa cum este el, patrimoniul cultural erau prezentate, ci propriile abordări ale lectorilor. Dar s-a mai vorbit despre asta. Stânga din România, adică social-democraţia, are o problemă imensă în momentul de faţă şi dimensiunea derivă inclusiv din ambiguitatea discursului politic al liderului ei, Victor Ponta, care evită cu abilitate să se legitimeze ca atare, navigând în ape tulburi, cu simpatia sa, poate firească, pentru Tony Blair şi „a treia cale”, de mult înfundată. Ocultându-se astfel exact promisiunile făcute electoratului pe vremea opoziţiei. Sună de acum banal, aidoma unui clişeu, că nu doar cei suficient de bogaţi sau favorizaţi au dreptul la servicii de sănătate şi educaţie decente, iar restul să crape, să emigreze sau să-şi blesteme apartenenţa la speţa umană. Social-democraţii, PSD-ul de fapt, par tot mai tentaţi nu de o austeritate cu paşi mărunţi, cât mai ales de o inhibare în a spune răspicat că „sunt de stânga”. Nu-i mai puţin adevărat că unii sunt astăzi „de stânga” după ce anul trecut erau de dreapta. Revenim: mesajul social-democraţilor, discursul de stânga, fără ingrediente, pare uitat inclusiv de comunicatorii partidului. Unii leşinaţi de-a dreptul. Şi problema aici este. E drept, nu e singura. Din păcate, a fost nevoie de un semnal venit dintr-o dezbatere culturală pentru a se reaminti social-democraţilor că vacanţa mare s-a sfârşit. Cum ne amintea Silvie Vartan cu mulţi ani în urmă.