Iau act, nu fără oarecare surpriză, de o dezbatere lansată relativ recent în Italia în marginea unor opinii ale cunoscutului gânditor german Juergen Habermas care conturează, cu pertinenţa-i proprie, condiţia unei Europe căreia criza, financiară şi economică, i-a conferit un statut de federalism executiv al unui Consiliu european auto-investit cu o autoritate ce reprezintă un model de exerciţiu al puterii diferit faţă de cel democratic; filosoful german îl defineşte ca fiind un „exerciţiu post-democratic al puterii” la nivel transnaţional.
Într-un context mai larg, este limpede că un astfel de „exerciţiu” e propriu şi altor organisme şi entităţi, în Europa ori în afara ei, precum FMI ori Banca Mondială, ba chiar şi la nivelul unor guverne din ţări influente în baza unei puteri economice consolidate; Habermas consideră, în baza unei evaluări pe cât de simple pe atât de convingătoare, că s-a impus astfel un fel de sub-autorizare a parlamentelor naţionale cu un efect copleşitor asupra statelor cu economii mai slăbite şi, în consecinţă, s-a creat o diviziune, străină previziunilor Tratatelor Uniunii, între Ţări cu nevoi şi, deci, cu economii slab dezvoltate, şi Ţări hegemone, cu economii puternice, sfârşind într-o subordonare a primelor celor secunde.
Gânditorul german, care numise un astfel de proces o „golire inter-guvernativă” a democraţiei, identifică două grupări în raport cu atitudinea faţă de această nouă şi oarecum insolită realitate: euroscepticii adepţi ai ”statelor naţţionale” şi euroentuaziaţtii susţinători ai tezei federalzării europene. Oricât de ciudat, ambele tabere sunt considerate falimentare.
Cea dintâi, fiindcă toate sistemele funcţionale extrateritoriale generează, prin statutul lor probleme pe care individual statele, din cauza competenţelor limitate, nu le pot soluţiona; la ce-ar servi, se întreabă Habermas, o reglementare a pieţelor financiare în interiorul unui stat dacă piaţa depăşeşte, în goana ei după profit, graniţele acestui stat, prin urmare revenirea la acea ”frumoasă vreme a autonomiei naţionale” ar fi doar o iluzie mistificatoare.
Cea de-a doua tabără, a federalizării europene, e la fel de iluzorie, chiar dacă din motive ceva mai complexe: spre deosebire de ceea ce se întâmplă într-un stat federal, printre cetăţenii europeni nu există acea ”solidaritate / civică / necesară spre a se forma o voinţă politică comună” care-ar putea legitima puterea de decizie a unui stat federal, respectiv de a modifica în mod autonom propriile competenţe în dauna statelor membre, adică aşa-numita ”competenţă peste competenţă”; pe de altă parte, Uniunii i s-au transferat drepturi de suveranitate statală, însă statele membre au conservat monopolul puterii, adică executarea propriilor aparate administrative. Aşadar, o transformare a Uniunii Europene în sens federativ ar fi lipsită de o bază substanţială (solidaritatea civică) şi ar fi prea costisitoare şi complexă spre a putea fi considerată şi realizabilă.
În concluzie, singura auspicabilă ar fi o ”treia cale” (fie şi în semnificaţia primară a lui Norberto Bobbio), adică de a constitui între popoarele diverselor state conştiinţa comună că sunt cetăţeni ai Uniunii pe lângă faptul că sunt cetăţeni şi ai propriului stat de origine. Aici intră în scenă justiţia – mai exact instanţele judecătorilor din ţările membre, nodul gordian constând în dificultatea de a armoniza propriul drept intern cu cel comunitar, îndeosebi în contextul în care sunt atinse şi slăbite prerogativele parlamentelor naţionale. Habermas citează, în acest sens, cazurile conflictelor ivite între Curţile Constituţionale din Germania şi Italia, pe de o parte, şi Curtea Europeană. În ce priveşte cazuistica românească, de data recentă, atunci când supralicitata intervenţie, nu a vreunei curţi jurisdicţionale comuniare, ci a Executivului de la Bruxelles ce şi-a excedat voluntar şi agresiv propriul statut, n-a fost decât una din confuziile majore ale unui proiect ce pare încă departe de a-ţi fi decantat rezonabil şi coerent sfera de acţiune. Fiindcă, a fost mai mult decât evident faptul că, în tumultuoasa vară românească din 2012, intervenţia comunitară a fost politică, iar, în absenţa unor instanţe europene strict jurisdicţionale, cele autohtone s-au subordonat unor interese de grup, făcând exercţii hermeneutice acolo unde ar fi trebuit să măsoare legea cu realitatea de facto şi de jure.
