În expresia de mai sus, cuvântul cumpănă se oferă într-o ambiguitate de sens pe care forfota trecerii într-un an nou ne-o ascunde, livrându-ne unei bucurii în parte vinovate. Căci, în precipitarea de a „ucide” simbolic anul ce se duce, plonjăm cu inconştienţă într-altul a cărei fizionomie n-o cunoaştem şi nici n-avem cum.
Viitorul nu există – ne asigură înţelepţi de ieri şi de azi – decât ca o proiecţie utopică în care subscriem toate speranţele noastre de mai bine. Cealaltă probă a ambiguităţii constă în scrijelirea a încă unui cerc în arborele vieţii fiecăruia dintre noi: mai bătrâni cu un an, ne resemnăm cu iluzia că vom fi mai maturi. Şi poate mai decişi şi mai intransigenţi cu noi înşine şi cu cei din jur.
Vântul schimbării e năprasnic şi imprevizibil. Lumea nu mai e ce-a fost şi nici nu ştim cum va arăta mâine. Nu există miracole. Decât poate pentru ghicitoarele în cafea şi pentru nişte sforari ai imperiului financiar de-acum globalizat. Singurul miracol este omul viu, activ, neresemnat, gata mereu să pornească întru împlinirea speranţei ce-i hrăneşte sufletul şi-i ţine trează inteligenţa. E un pariu – cel mai curat – pe care ne permitem să-l facem în acest ceas al cumpenei anilor. E îndreptăţirea fiecăruia la ceva mai bun, stropul de fericire în căutarea căruia se află pe calea accidentată a existenţei.
Urarea tradiţională LA MULŢI ANI! e doar o formulă, căreia fiecare dintre noi este invitat, provocat să-i confere substanţă şi legitimitate. Şi nu doar în nume propriu, ci şi în sensul unui sentiment comunitar: al Cetăţii, căreia îi aparţinem şi căreia ar trebui să-i dăm o identitate nouă.
CUVÂNTUL LIBERTĂŢII
