Un zâmbet de sfârşit de an

Rostea într-o împrejurare, de mult uitată, poetul care a plecat de la Bârca până la Viena şi înapoi, după o memorabilă faptă a fotbaliştilor craioveni, cam aşa: „Oltenaşi, să fim uniţi/ Că noi am trecut de Leeds”. Versuri poate prozaice, în comparaţie cu poezia bună a marelui poet, dar cu sensul lor, chiar metafizic. Şi deloc menite doar pentru a păcăli oamenii cumsecade. Sau a zgândări punctele sensibile ale oltenilor, care în premieră lăsau cu buzele umflate o reprezentantă a Albionului. Bun, nu despre calităţile poetului, atât de răsucite de alţii, vreau să discut, ci despre mesajul peren al unei versificări, la care putem face şi astăzi trimitere. Sau mai ales astăzi, când suntem expuşi fie nostalgiilor sterile, fie speranţelor neîntemeiate. Iar bucuriile au devenit întâmplătoare şi derizorii. Nefiind deloc uşor să-ţi păstrezi buna dispoziţie, când suntem bântuiţi de o criză a bucuriei despre care nu se vorbeşte. Cum să deprinzi umorul solar, destins al oamenilor liberi, sănătoasa bună-dispoziţie când bâlciul, nu doar cel autohton, continuă. Cum să mai fim uniţi? Şi de ce? Păi iată de ce: în orice împrejurare se poate găsi, totuşi, o accepţiune mereu validă, mereu necesară a demnităţii, atât de prezentă în textele eruditului oltean Petre Pandrea, declarat anul acesta, post mortem, membru al Academiei Române. Înţeleasă astfel, demnitatea ne apare ca aptitudinea de a sluji un scop, unei idei, ea fiind autentică atunci când se exprimă cu naturaleţe. Până la urmă, nimic nu-i mai nepotrivit decât o gargară despre demnitate şi dacă trebuie să rămânem, cum spuneam, uniţi afectiv este pentru că „a fi oltean înseamnă a avea ceva distinct de alţii”, Oltenia rămânând, de-o veşnicie, marele rezervor de energie al ţării, din care se aprovizionează constant. Forţa acestor meleaguri rezidă în vitalitatea de excepţie, chiar dacă intelectualilor proveniţi din zonă le-a displăcut prezentarea eminamente practică, deşi li s-a recunoscut vioiciunea inteligenţei, capacitatea creatoare, aptitudinile artistice. Noi suntem olteni, o spunea cu trufie Petre Pandrea, şi această factură antropologică se legitimează printr-o anumită francheţe, marea dorinţă de perfecţiune şi de ideal. Nu mai continui. Şi poate oltenii, mai mult decât alţii, se detaşează prin cumsecădenie, preferă încruntătura de vătaf sau băşcălia discreţionară, plimbând prin gură gingăşii şugubeţe, menite să seducă asistenţa. Pentru ei sensul vieţii vine sau nu vine, dar rezidă în plăceri depline şi colocvialităţi inocente. Oltenaşi, să fim uniţi!, spunea poetul. Fie şi într-un dozaj minimal, adăugăm noi. Şi dacă unitatea va fi resimţită, ea va lucra precum drojdia în plămădirea pâinii. Ceea ce nu e nimic altceva decât o mare izbândă. Faptul că mâine anul se-nnoieşte nu ne încurcă să credem mai mult în noi, mai mult ca niciodată, ca fiind capabili de alte şi alte eforturi şi rafinamente. La mulţi ani tuturor oltenilor, multă sănătate şi curaj!