Reinventându-l pe Icar

0
88

Se împlinesc, iată, curând, zece ani de când, prin jocul misterios al destinului, am organizat, în foaierul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, o amplă şi somptuoasă expoziţie de pictură a patru prestigioşi artişti italieni, mai exact din regiunea Abbruzzo. Iniţiativa a pornit de la o cină, în cadrul unui Congres internaţional dedicat personalităţii lui Claudio Magris, autorul celebrului roman „Danubius”, prilej cu care am aveam să-mi sedimentez prietenia mai veche cu unul dintre artişti, Fernando Di Nicola, între timp plecat şi el dintre noi. Am fost, atunci, oaspetele, în casa-atelier a altei excepţionale artiste, sculptoriţă şi plasticiană, Massimina Pesce, ea însăşi mutată, recent, într-o altă lume. 

Am scris atunci, pentru catalogul bilingv ce-a însoţit expoziţia craioveană, textul de mai jos pe care mă grăbesc să-l propun, în chip de omagiu şi de memento, cititorilor noştri.

Undeva la periferia oraşului L’Aquila, sub munte, nu departe de Sulmona, de unde răzbat, stinse prin milenii, ecouri şterse ale scandărilor ovidiene, într-un somptuos atelier artistic, vizitatorul puţin avertizat, ca mine, într-o după-amiază de decembrie 2003, cu greu îşi poate declina stupoarea în faţa unei descoperiri incitante. Adică, provocatoare: în curtea lăsată în starea ei “naturală”, vreo zece sculpturi monumentale, diferite ca tehnici, maniere, gusturi, orientări, sunt probe ale unei iniţiative asumate, din fericire, şi la noi: contribuţii ale unor sculptori, italieni şi străini, invitaţi aici periodic, în tabere de creaţii. Iniţiativa e a gazdei, Massimina Pesce, ea însăşi o artistă de prestigiu, cunoscută şi apreciată în ţara ei şi pe multe meridiane ale lumii.

Înăuntru, spaţiul, uimitor şi generos distribuit de un simţ arhitectural el însuşi indiscutabil artistic, e populat de lucrări-opere de o diversitate (ca formă materială) nu mai puţin şocantă: sculpturi de mari dimensiuni, sculpturi mici, în piatră, în lemn, în ceramică, în granit, distribuite peste tot, potrivit unei ordini care scapă. Ceea ce nu scapă vizitatorului, oricât de nepregătit, sunt două lucruri revelatorii: dimensiunea unui imens travaliu, fruct al unui angajament – fizic şi spiritual – împovărător, şi orizontul ideatic/ tematic al acestei expoziţii permanente  în lucru care, sumar, s-ar putea conota în trinomul fosile-zbor-tensiune.

Rătăcit prin acest muzeu de ocazie, mă întrebam cum va fi arătat celebrul Atelier al lui Brâncuşi din Passe Ronsin? Şi mi-am amintit de vizita pe care i-a făcut-o genialului ţăran român, pe la jumătatea anilor ’50, deci puţin înaintea morţii sale, Eugenio Montale care, într-un articol pentru Corriere della Sera, îl asemuia unui satir shakespearean avar cu propriile opere precum personajul cu femeile sale. Dar ce anume mi-a alimentat această relaţie? Sculptura ca atare? Zborul ca topos, la Brâncuşi şi la gazda mea, ea însăşi o figură sculpturală, vivace şi siderală?

Zborul e, aici, idee, dar este şi pasăre. Ori doar amintirea de pasăre: pasărea idee, pasărea-Memorie; zboruri pierdute, frânte, pietrificate, sclerozate, “mumificate”, încrustate – pe pânză ori în piatră, în granit ori în lemn – , dar încă zboruri. Cu aripi, demne încă urme ale zborului icaric de pe care, odată şters scrumul incendiului auto-profanator, aventura, ca vis, a revenit intactă. Însă cum, alături de har, Massimina Pesce posedă şi o mare doză de inteligenţă artistică, ea îşi gestionează lumea ideatică, patrimoniul ei de neînstrăinat, aducând în orizontul lucrărilor şi toposul fosilei: metaforă a degradării, în timp, a făpturii – pasăre ori fluture / pasăre-fluture – ca semn-referinţă al trecerii omului prin cosmosul ce pare să-şi fi pierdut aura sa primordială.

Iar dacă sculpturile sale, cu policromia lor captivantă şi incitantă, lasă puternica impresie a unei năzuinţe hieratice spre un cer destituit din funcţiile sale oraculare, picturile, scăldate aşijderea în ocruri redundante, dublate de alburi sidefate, ca încă stau pe prunduri istovite de mări; o simbologie pe cât de bogată, pe atât de provocatoare: avertizând, mi se pare, că semnul nu-i doar fundamentul unui limbaj, ci punct de plecare şi reper pentru o hermeneutică universală. Non-figurativă; şi totuşi, arta Massiminei Pesce se deschide actului comunicativ cu aceeaşi uşurinţă, simplitate şi bucurie cu care, etnogenetic, universul se oferă rezervei noastre de comprehensiune. Câtă mai avem, pierduţi, cum suntem, în vântul unei ruini cosumistice ce ameninţă, odată cu virtuţile străvechi ale Artei, Omul însuşi. Şi când cineva, contemplând, cu sagacitate, peste creasta pleşuvă şi tremurând de albul zăpezii a apenninianei Gran Sasso, prundul adriatic gândind să refacă, din fosile şi larve, zborul lui Icar, din colţul acestui somptuos atelier se iveşte speranţa că sfârşitul mai poate fi suspendat.

Ori, măcar, amânat. Amfitrioana noastră e un sculptor cu viziuni şi tehnici picturale, o artistă exemplară ce pare a tăia, în duritatea materiei, direct cu sufletul. Cu lucrările sale atât de singulare şi de diverse, cu figura unei preotese bizantine chinuită de suferinţa de a pătrunde, cu instrumentele dotelor sale intelectuale, dincolo de sticla tainei unei lumi din care a plecat şi în care ar dori să se întoarcă, Massimina Pesce îmi pare o artistă pe deplin matură, mândră de originile pe care şi le poartă ca pe nişte stigmate franciscane.

L’Aquila, nov. 2004