Cazul Ratko Mladic: „Măcelarul din Balcani” pentru Occident, erou în Serbia

0
279

Condamnat în 2017 de Tribunalul Penal Internaţional pentru ex-Iugoslavia, la închisoare pe viaţă, pentru genocid şi crime contra umanităţii, în timpul războiului din Bosnia (1992-1995), Ratko Mladic (78 ani), fostul comandant al armatei sârbe a compărut marţi 25 august a.c. în faţa justiţiei internaţionale de la Haga care judecă apelul. Audierea sa, amânată de două ori, prima dată din cauza unei intervenţii chirurgicale, a doua oară din cauza pandemiei de Covid-19, i-a prilejuit să ia cuvântul timp de 10 minute. Fusese condamnat, cum spuneam, de prima instanţă pentru rolul său în evenimentele de la Sarajevo şi genocidul de la Srebrenica, în 1995, unde 8.000 de oameni şi tineri musulmani au fost ucişi de forţele sârbe. Din cauza pandemiei, familiile victimelor n-au mai fost prezente la Haga. Fostul lider politic al sârbilor bosniaci, Radovan Karadzic, condamnat la 40 de ani de închisoare de prima instanţă, a primit în apel, anul trecut, închisoare pe viaţă. Ratko Mladic a afirmat în depoziţia sa că este o ţintă a alinţei NATO şi a fost antrenat în conflict împotriva voinţei sale. Avocaţii săi au cerut Tribunalului anularea condamnării, afirmând că acuzaţia de genocid nu se susţine. „Ratko Mladic nu este un erou, ci un criminal de război”, a afirmat procurorul Laurel Baig, în faţa judecătorilor Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, învinuit pentru genocidul din Srebrenica, epurare etnică şi crime prin luarea ca ostateci a unor militari ONU. Fusese arestat de unităţile speciale ale poliţie sârbe în micul oraş Lazarevo de lângă Zrenjanin, -a stat ascuns 15 ani- unde trăia sub o altă identitate, cea de Milorad Komanic, protejat de guvern şi armata sârbă. Arestarea a reprezentat un succes pentru autorităţile sârbe, sistematic criticate de comunitatea internaţională, pentru cooperare insuficientă cu justiţia internaţională. Arestarea lui Mladic n-a făcut unanimitate în Serbia şi potrivit sondajelor mai mult de jumătate din populaţia ţării s-a declarat ostilă predării lui în faţa justiţiei internaţionale. Autorităţile de la Belgrad au avut bătaie de cap în a para tentativele de reacţie violentă a partizanilor săi. În schimb, preşedintele Serbiei, din acel moment, Boris Tadic, a salutat operaţiunea unităţilor speciale, afirmând că ţara sa „întoarce o pagină de istorie

Între două oglinzi

 Romanul tinerei scriitoare spaniole Clara Urson „Fiica Estului” (Ed. Polirom, 2017) – care s-a documentat la faţa locului, înţelegând şi recreând istoria –veche sau recentă- într-o regiune din Europa ce rămâne de neînţeles chiar şi pentru istorici, s-a dovedit un best-seller (a ajuns la a 7-a ediţie) primind prestigiosul „Premio de la Critica” ce recompensează cele mai bune romane scrise în limba spaniolă. Rigoarea documentării şi detaşarea autoarei, sobră, imuni la orice sentimentalism facil, conferă cărţii virtuţile unui document istoric. Înre altele, autoarea narează cum fiica generalului Ratko Mladic împreună cu alţi cinci tineri şi tinere, toţi studenţi, aflaţi într-o excursie documentară la Moscova, află într-o dicuţie aprinsă despre naţionalism şi manipulare politică, între altele, că tatăl ei –pe care îl adora- este cunoscut sub numele de „Măcelarul din Balcani”. Ana Mladic, care va ajunge medic chirurg cardiolog, se va sinucide la 24 martie 1994 cu un pistol Zastava. S-a înecat în propria apărare, asemenea Ofeliei? Şi-a luat viaţa pentru că nu mai suporta apăsarea crimelor tatălui ei? Era ea conştiinţa care îi lipsea tatălui ei? Greu de dat un răspuns. La patru zile de la înmormântarea fiicei sale, Ratko Mladic s-a întors pe front. Aflase despre un nou plan de pace pe care Miloşovic îl negocia cu ţările occidentale şi nu era dispus să permită, ca vreun acord de încetare a focului să îl împiedice să îşi termine misiunea: eliberarea enclavelor musulmane din estul Bosniei, Gorazde, Srebrenica şi Zepa. Gorazde era o aşezare musulmană declarată zonă de securitate de către ONU.

Ratko Mladic: Povestea are un început

Rostise următorul jurământ de credunţă în faţa ţării sale: „Jur solemn să îmi servesc poporul, să îmi apăr patria socialistă, Republica Populară Federativă Iugoslavia, să protejez fraternitatea şi uniunea naţiunilor noastre şi prestigiul armatei populare iugoslave (…). Voi fi mereu pregătit pentru a lupta ca să apăr libertatea şi onoarea Patriei, chiar cu preţul vieţii”. Se născuse în 1942 în Bozanovic, un sat pierdut în munţii Bosniei-Herţegovina. Îşi pierduse tatăl, care era partizan, asasinat de ustaşi, motiv pentru care avea un resentiment faţă de ustaşi şi faţă de cetnici. Studiase academia militară din Zemiamin. Legenda, datorată faptelor sale de arme, avea să vină în timp. Se spune că la prima sa întâlnire cu generalul francez Morrillon, acesta a aşteptat mai bine de o oră, până când în cele din urmă uşa biroului lui Mladic s-a deschis şi a ieşit un sergent ce avea sub braţ o cutie de şah. „Înţelegeţi că nu pot permite să mă învingă un sergent. Napoleon nu a fost niciodată învins de un subaltern”. Mladic nu plăcea străinilor, dar pentru ai lui era un idol. Îşi câştigase recunoştinţa şi devotamentul necondiţional al soldaţilor săi. Într-o împrejurare, când pe o şosea din Republica Srpska a oprit două auto-camioane cu tutun de contrabandă, a dat ordin ca încărcătura să fie împărţită militarilor. În intervenţia sa din Parlamentul Republicii, când preşedintele acestuia Momcilo Krajisnic l-a admolestat,  întrebându-l cui aparţineau autocamioanele, Mladic a răspun ferm: „Aş fi preferat să nu o fac, dar dacă insistaţi să fie: tutunul era al dumneavoastră”. Pentru Mladic, duşmanii sârbilor erau aceeaşi împotriva cărora luptaseră părinţii şi bunicii, în cele două războaie mondiale: croaţii, musulmanii şi germanii. A-ţi apăra poporul nu este o crimă, ci o datorie sfântă. Râul Drina este coloana vertebrală a naţiunii sârbe. Apele lui se alimentează din lacrimile mamelor sârbe. Jurnalul personal al generalului sârb Ratko Mladic, şeful armatei sârbe pe durata războiului din Bosnia-Herţegovina, detaliile privind reuniunile statului major, întâlnirile politice şi diplomatice, cumpărările de arme, au fost ridicate de poliţia sârbă în cursul a două percheziţii în decembrie 2008 şi februarie 2010, de la domiciliul soţiei, Bosilica Mladic, din Belgrad.

Srebrenica, un masacru greu de înţeles, fără nici o justificare

Ofensiva sârbă asupra Srebrenicei a început la 6 iulie 1995. Ratko Mladic conducea o armată de 8.000 de oameni. Primele au căzut posturile de observaţie UNPROFOR ale soldaţilor olandezi care s-au retras la baza lor de la Potocari în apropiere de Srebrenica. Spuneam că Gorazde, aşezare musulmană, fusese declarată „zonă de securitate” de către ONU, dar asta nu l-a descurajat pe generalul Mladic. O rezoluţie a Consiliului de securitate a ONU declarase Srebrenica de asemenea „zonă de securitate”. Acordul prevedea predarea armelor de către musulmani forţelor de pace UNPROFOR şi retragerea artileriei grele sârbeşti în jurul oraşului care urma să devină zonă demilitarizată. Pactul nu a fost respectat. Pe 11 iulie 1995, generalul Mladic intra în Srebrenica şi străbătea străzile oraşului, filmat de o echipă de televiziune. Ce s-a petrecut este greu de descris. Orarul execuţiei a fost de la 10 la 3 după-amiaza cu pauze scurte pentru a fuma o ţigară. Echipele de execuţie erau însoţite de buldozere care escavau gropi în care se împingeau cadavrele. În trei zile, forţele sârbe au executat 8.000 de bosniaci, majoritatea bărbaţi, dar între ei şi copii. Să mai reamintim că la 4 iunie 1995, comandantul francez al forţelor ONU în fosta Iugoslavie, generalul Bertrand Janvier s-a întâlnit în secret cu Ratko Mladic, pentru a obţine eliberarea unor piloţi francezi luaţi ostateci. În schimbul eliberării Janvier se angaja să nu mai bombardeze poliţiile sârbe. La 21 iulie 1995, veselie mare la baza militară de la Potocari: Ratko Mladic permitea olandezilor să se întoarcă în ţara lor. Dacă refugiaţii pe care trebuiau să-i apere nu mai existau, ce sens mai avea prelungirea şederii. Mladic a avut „gentileţea” să ofere două cadouri, frumos ambalate, colonelului Karremans. Războiul din Bosnia s-a terminat în 1995, odată cu semnarea acordului de la Dayton. Sarajevo este capitala federaţiei Bosnia-Herţegovina, formată din musulmani şi croaţi. Srebrenica aparţine Republicii Srpska. Atacul lui Mladic asupra Srebrenicăi nu a fost neaşteptat şi brusc, ci anunţat de multă vreme. A existat bănuiala, în relatările ziariştilor, care au relatat de la faţa locului că dacă nici forţele NATO nici conducerea ONU nu a făcut nimic ca să împiedice cele întâmplate, este pentru că le convenea ca, în viitorul plan de pace, finalizat prin acordul de la Dayton, Srebrenica să fie golită de musulmani. Fuseseră prevăzuţi zeci de mii de refugiaţi, oraşe şi sate incendiate, sute de cadavre. Cineva a spus că atunci când a fost înfiinţată Federaţia Bosnia-Herţegovina şi s-a comandat confecţionarea noului drapel, s-a formulat o rugăminte: desenaţi-l în aşa fel, încât nimeni să nu fie dispus să moară pentru el. Istoria este scrisă de învingători. Legendele sunt urzite de vulg, scriitorii născocesc, doar moartea e de netăgăduit. S-a întâmplat în Europa, lagărul civilizaţiei. Balcanii produc mai multă istorie decât pot consuma, ar fi spus într-o împrejurare Winston Churchil, scoţându-şi pipa, sau vorbind cu ea în gură, deşi detaliul nu mai are nici o importanţă. Astăzi lucrurile arată ceva mai bine. Diviziunea se resimte doar la nivelul educaţiei, în sensul că fiecare comunitate are propria istorie. Sunt însă oameni din ambele grupuri etnice, care refuză să iasă din zona pe care o identifică, îndreptăţiţi sau nu, ca fiind a lor.

Şi un alt punct de vedere

Robert Baier, fost agent CIA, jurnalist şi editorialist al revitei Time, The Wall Street Journal, Washington Post, la promovarea ultimei sale cărţi „Secretele Casei Albe” a declarat presei din Belgrad că evenimentele cunoscute drept „masacrul de la Srebrenica” au fost marketing politic. Era nevoie de Srebrenica pentru a da motiv americanilor să îi atace pe sârbii bosniaci. Srebrenica este rezultatul înţelegerii între guvernul SUA şi politicienii bosniaci. Fireşte mulţi oameni au fost manipulaţi. A existat o manipulare mizerabilă şi agresivă, o campanie de PR folosită de croaţi şi musulmani, o cenzură aplicată sistematic în mainstream media în privinţa atrocităţilor comise.