Victoria Liei Olguţa Vasilescu asupra ei înseşi!

1
741

N-a trădat în nicio împrejurare panica. Nu s-a lamentat, nici în faţa apropiaţilor, nici în spaţiul virtual, nici în media. Nu şi-a propus niciodată să descrie ce a simţit „atunci”. Fără divagaţii, fără justificări. Apoi s-a obişnuit cu gândul, preferând sala de aşteptare a deznodământului. Şi timpul s-a scurs, şi e vorba de patru ani. Răstimp în care au traversat-o şi alte provocări, una mai „semeaţă” ca alta. După ce a fost realeasă, la o diferenţă de peste 10.000 de voturi, faţă de contracandidatul său, primar al municipiului Craiova, şi-a văzut contestat –inoperant- mandatul prin instanţele de judecată. Nu îi ajungea ceea ce aştepta de atâta vreme, îi trebuiau mereu alte şicane. Dar poate când îţi împarţi frământările, când le fărâmiţezi, le suporţi mai uşor. „Mereu” e un fel de a spune. În sfârşit, asta n-are importanţă, deşi orice energie vitală se sleieşte într-o aşteptare fără sfârşit. Uneori, noaptea poţi dormi cu intermitenţă, cu coşmaruri năucitoare. Cum e să visezi o cobră şuierând şi pregătind clipa atacului fulgerător? („Viaţa pe un peron” – Octavian Paler). Amintirea celor întâmplate –o cumpănă a vieţii- nici nu se îndepărta, nici nu se apropia. Într-un fel, tenace din fire, extrem de tenace, puternică psihic, s-a comportat ca la poker: n-ai voie să se vadă că te temi. Dacă se simte, eşti pe jumătate pierdut. Uneori, frica, oricât de abil camuflată, aţipeşte sau oboseşte. Bucuriile mai mari sau mai mici, fie ele în familie, în viaţa publică, în alegeri de pildă, unde primeşti sau nu votul de încredere al oamenilor, fie ipostaza de ministru şi încă unul bun, nu o mai atingeau. Dar n-avea rost să-şi stârnească amintirile. Şi a stat aşa cu nervii încordaţi patru ani, cum spuneam, fără să trădeze vreun semn de vulnerabilitate. A mai bravat –rareori- convinsă de nevinovăţia ei. Cântărise fiecare detaliu. Dar se simţea hăituită sau făcuse o obsesie din asta. Să trăieşti acest coşmar, dezvăluit acum în media, asupra căruia nu vrem să insistăm, să te simţi în primejdie iminentă, să nu vezi în jurul tău decât indivizi care –eventual- te filează, să dobândeşti această auto-sugestie, să şti că tot spectacolul acesta sinistru este pus la cale cu sânge rece din culise, pe o sesizare a unuia „de bună credinţă” din urbea ta, în care colcăie atâta vanitate, asta se cheamă culmea răbdării. Luni 28 decembrie a.c. a picat vestea îndelung aşteptată primită cu lacrimi ascunse. Dosarul cunoscut sub numele „Faţada” (mita constând în capitalul de imagine) fusese clasat de DNA, procurorul de caz motivând că nu există probe prin care să poată stabili că primarul Craiovei „ar fi condiţionat derularea în bune condiţii a contractelor unor oameni de afaceri cu Primăria Craiova de efectivitatea sponsorizărilor”. În fapt era vorba de zugrăvirea blocului Romarta din centrul marelui municipiu, din vecinătatea Teatrului Naţional „Marin Sorescu”. Un detaliu: la 15 decembrie 2016 prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Bucureşti –secţia 1 penală- s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, constatându-se neregularitatea actului de sesizare, care atrăgea imposibilitatea stabilirii obiectivelor şi limitelor, decizie menţinută de Curtea de Apel Bucureşti. Povestea este lungă şi de acum ştiută, prezentată pe pagina de Facebook a primarului. Un coşmar fără limite ar fi un coşmar zadarnic. În zilele din urmă, Lia Olguţa Vasilescu a vorbit destul de limpede şi convingător, reamintind că însuşi ex-premierul Ludovic Orban făcuse apel, justificat, la oamenii de afaceri să sponsorizeze spitalele pe timpul pandemiei. Pentru destui inşi înţelepciunea este actul de a te iubi numai pe tine, fără ca asta să bată la ochi. Lia Olguţa Vasilescu s-a văzut iubită de foarte mulţi oameni, care au reales-o primar, încărcând-o pozitiv. Acum a repurtat o victorie asupra ei înseşi. A stat în faţa primejdiei cu simţurile neaţipite. A rezistat în faţa fricii convinsă că nimeni nu te iartă când eşti slab, dar te uită. Dacă s-au găsit filozofi care au putut spune că e fascinant să dansezi sub sabia lui Damocles, cum e să trăieşti, întrebăm, sub semnul deznodământului DNA, care s-a lăsat atâta aşteptat?

1 COMENTARIU

Comments are closed.