Oricât de nelalocul ei ar părea la o primă şi superficială impresie, întrebarea privind goana aproape demenţială după bani şi după averi somptuoase a neocapitaliştilor autohtoni e în mare măsură legitimă. Şi e confirmată de faptul că nu puţini români şi-o pun, sub valul de cazuri ce se succed sub ochii lor şi care acoperă aproape întreaga agendă a ţării.
În definitiv, atunci când afli, seară de seară, că, în acest lanţ al corupţiei supus recent unei spectaculoase campanii mediatice, „victimele” acesteia, oameni altminteri deja miliardari, nu se pot sustrage ispitei de a-şi continua, cu o nesimţire sfidătoare, cursa de îmbogăţire, devine firesc să te întrebi asupra mecanismului ce le susţine isprava.
Într-un fel de caraghioasă defilare, se perindă pe la anchete, pe sub privirile hămesite de rating ale haitei de tinerei improvizaţi jurnalişti, persoane dintre cele mai diferite, ca vârstă, profesie şi apartenenţă politică, despre care aflăm că sunt autorii unor tunuri de zeci şi de sute de milioane de euro. Luaţi de val, prea puţini dintre noi ne mai întrebăm câte s-ar fi putut şi se mai pot face cu banii jefuiţi în beneficiul economiei şi, în general, al societăţii româneşti, tasate încă de atâtea nevoi.
Ce-i drept, seculara „organigramă” socială – cu antagonismele sale clasice şi clasificate, despre care ne-a rămas un bogat patrimoniu literar-artistic (cum se poate evita comedia umană a lui Balzac?) – s-a disipat ori chiar pare compromisă. Burghezia a ieşit din nomenclatorul tradiţional al conceptelor maligne, după ce şi „proletariatul” a dispărut, chiar dacă nu în Paradis acolo nici clasa muncitoare n-a reuşit să ajungă.
S-a conservat, într-o confruntare atipică, prin noutatea ei inovatoare, doar confruntarea dintre bogaţi şi săraci, mai radicalizată ca oricând, dar convertită într-un fel de habitudine firească: dacă nu mai e jenant să fii superbogat (miliardarii de peste mări şi ţări), devine firesc ca sărăcia să fie pusă sub semnul ruşinii. Fireşte, excluzând lenevia, realitatea aceasta renovată s-a transformat în fundamentul cu valoare de axiomă a neocapitalismului cu chip, deseori, inuman de abject. Nu de puturoşi e vorba într-o astfel de posibilă analiză, ci de o radicalizare a discrepanţelor care îşi arogă, cu tupeu impardonabil, profitul pe post de unică „filozofie” de convieţuire.
Şi, din păcate, simţul cumpătării compromis, suport cândva al educaţiei familiale şi al unui bun simţ echivalând cinstea la nivelul virtuţii, goana după profit a atins cotele unei maladii egale, în consecinţele sale mai mult ori mai puţin disimulate, unei curse nebuneşti. Privind în jur, în orice parte a oraşului ori a ţării – ca să ne referim doar la noi – imaginea unor construcţii somptuoase din care nu lipseşte nici bunul simţ ca nuanţă a unei stricte şi necesare raportare la nevoile fireşti ale unei familii îţi sare-n ochi. Nu mai vorbim de „parcurile” de maşini, câte 3-4 pentru o singură familie, un obicei care pune deja societatea într-o situaţie neechivocă de a înfrunta vitregiile unui trafic deja la cote cvasi-infernale.
Cât despre „direcţia” spre care ne îndreptăm, dincolo de fade şi fastidioase discuţii şi dispute politice, dar cu siguranţă politicianiste, la nivel global, unica certitudine rămâne cea a bătrânului înţelept din antica Grecia: spre sfârşit, acela de care nu e nimeni scutit. Bogat ori sărac, cu averi acumulate prin tertipuri ori chiar, în limitele unei decenţe care este a inteligenţei şi a trudei oneste. Nimeni nu poate bloca acel drum care, în absenţa Crucii, îşi pierde retroactiv, întreaga-i presupusă „filozofie”.
