Subordonaţi, cum suntem, instanţelor UE şi Washingtonului, pare inutil să ne întrebăm asupra rezonanţei pe care au avut-o cele două intervenţii ale lui Klaus Iohannis de la tribuna actualei Adunări Generale a ONU. Optând pentru o tematică cu tentă ecumenică, subsumată campaniei franciscane a Papei (sărăcia şi imigraţia), preşedintele nostru n-avea cum să depăşească cercul unei audienţe reduse la nivelul cercului de consilieri. Şi nici n-ar fi avut cum, din moment ce, după Papa Francisc, în premieră absolută la un astfel de summit, întregul interes era dinainte distribuit şi egal împărţit între Barack Obama şi Vladimir Putin. Un interes augmentat de criza – şi, mai exact spus, crizele – din Orientul Mijlociu ce-a sfârşit prin a anemia chiar şi tematica generică a summitului consacrată unui program al dezvoltării de durată a lumii în perspectiva următorilor cincisprezece ani.
Aşadar, din chiar momentele pregătitoare, toate antenele delegaţiilor prezente şi cele ale Lumii de dincolo de somptuoasele ziduri de sticlă ale Palatului din New York s-au concentrat pe ceea ce promitea să fie o confruntare acerbă dar şi cu speranţa decantării unei soluţii comune în privinţa decongestionării crizei cu epicentrul în Siria. Cine se aştepta la o partidă cu un rezultat egal, sub semnul acelei ipocriziei „politicii corecte” – cu o retorică goală, fără săgeţi cu adresanţi direcţi – avea să-şi reconsidere opinia chiar după discursul preşedintelui SUA.
Într-o tonalitate fermă, vorbind liber, cu o degajare pe care o exersase mai ales în campaniile sale electorale, Obama n-a lăsat niciun dubiu asupra mizei de politică globală pe care ţara sa şi-a asumat-o în Lumea de după prăbuşirea Zidului berlinez: disimulând orice culpă americană la originea crizelor ce traversează Terra de la un capăt la altul, liderul american a indicat, fără a o numi, Rusia ca eventual obstacol în calea unei soluţii de rezolvare a conflictului ce-a condus la valurile de imigranţi în asalt asupra Europei. Nimic despre Afganistan, nici despre Libia şi, cu atât mai puţin, niciun cuvânt despre Irak: şi poate că n-ar fi cu totul gratuit să ne amintim că, la întâia sa investire la Casa Albă, acelaşi Obama promisese retragerea SUA din cele două teatre de război.
Mult mai intransigent, studiindu-şi din timp propria strategie de atac, avizat de condiţia sa de challenger, Putin şi-a citit discursul pe un ton aproape şters, fără inflexiuni, ba chiar lipsit de vreo notă patetică la care mai apelează îndeosebi în scurtele ieşiri prin „pieţele roşii” de la Moscova ori, mai ales, de prin Crimeea. Nici pe departe, el nu e un vorbitor, nici măcar în descendenţa predecesorilor din stirpea stalinist-hruşciovistă, chiar dacă, în locul legendarei cizme a cameleonicului Nichita, el pare a adopta proferarea acuzaţiei prin şuieratul printre dinţi secondat de privirea tăioasă aducând cumva cu cea a unui judocan dat dinainte ca învins.
Două direcţii cu valoare de sentinţe s-au relevat din intervenţiile celor doi adversari-competitori ai Lumii de azi: acuzaţia reciprocă de bulversare a unei Ordini ce păruse prestabilite după sfârşitul Războiului Rece (referinţă nominală prezentă la amândoi) şi invitaţia la instanţele diplomaţiei, şi aceasta oarecum surdă, întrucât subiectiv asumată de fiecare. SUA, prin Barack Obama, nu acceptă o soluţie cu Assad în Orientul Mijlociu, Putin, în numele Rusiei, insistă exact contrariul. Faptul că, în afara ringului, oarecari puncte de apropiere se vor fi produs prin clasica politică a compromisului nu e cu totul exclus. Ceea ce s-a etalat însă, dincolo de acuzaţiile reciproce mai mult ori mai puţin voalate, mi s-a părut a fi imaginea emblematică a unor concurenţi a două echipe care-şi redispută o competiţie a cărei finală se tot amână. Şi care, într-o logică mereu revendicată dar mereu suspendată, nici n-ar trebui să se joace. Fie măcar şi pentru motivul că ambele tabere o susţin, din moment ce şi Obama şi Putin au denunţat pretenţia celuilalt de a „conduce” Lumea.
Între timp, problema Siriei şi a terorismului islamic, cu valurile de imigranţi şi cu zecile de mii de victime, rămâne oarecum pe… drum. Pe drumul Damascului, în aşteptarea unei noi revelaţii sau, cine ştie, a unei convertiri – la înţelepciune, desigur – ca prim răspuns la speranţa unei reveniri la normalitate. Şi la ieşirea dintr-un calvar ce pare a denunţa chiar liniile de forţă ale geopoliticii din aceşti ultimi ani.
