Teodor Baconschi invită bisericile „la dreapta”

Ministrul de Externe al României, Teodor Baconschi, are, în calitate de prim-vicepreşedinte al PDL, agenda politică extrem de încărcată. Mai goală, dacă nu searbădă, pare agenda diplomatică, deşi părerea despre sine şi ministerul pe care îl conduce a lui Teodor Baconschi rămâne una excepţională. Nu exclude „complicităţi transpartinice” când i se aminteşte că ar putea fi printre potenţialii miniştri remaniabili, dar până atunci îşi arată asidua preocupare în geneza Mişcării Populare, demers pentru care a primit un mandat tacit în partid. „Asta înseamnă un dialog structural, cu calendar şi agendă, cu mediul antreprenorial, cu ONG-urile reprezentative şi apropiate de o viziune de centru-dreapta, cu elita intelectuală academică, cu bisericile”. Teodor Baconschi este teolog de profesie, intelectual serios în accepţia unora, fără urmă de vulgaritate, şi bănuiam că nu poate cădea în asemenea confuzii întristătoare. Ce să caute bisericile în Mişcarea Populară? După cum, ce să caute bisericile în USL? Dacă până acum biserica putea reproşa enoriaşilor îndepărtarea de Dumnezeu, consimţirea iresponsabilă a rătăcirilor de tot felul, acum Teodor Baconschi „o invită la dialog”, pentru a deveni agentul democraţiei creştine pe care o propovăduieşte. Afirmaţia asta, inabilă, o putea evita. Fiindcă, de fapt, teologul Teodor Baconschi confundă smerenia cu ipocrizia şi iubirea creştină cu un sentiment minor. Adică, preoţimea, şi aşa incultă duhovniceşte, ar putea deveni instanţa convingătoare „pentru dreapta”, lumea urmând să se smerească dinaintea cui? O biserică infinit acomodantă, dispusă să-şi menţină, dar şi să-şi sporească privilegiile, prin abilităţi discutabile, şi aşa prea puţin atrăgătoare, ar urma să facă mai mult decât i se cere: de pildă, să mintă. Mişcarea Populară ar trebui să devină un şantier naţional, în care să fie evidenţiat şi detaşamentul de avantgardă al credincioşilor. După ce a furnizat parlamentului figuri rizibile sau convenţionale, întotdeauna de partea formaţiunii de guvernământ, se vede acum invitată la un concubinaj sordid, cu personaje impure ale scenei politice, dornice de „cosmetizare” printr-o nouă fermentaţie propagandistică. Se va spune că biserica trebuie să-i primească la sânul ei pe toţi. Aşa e. Numai că biserica e, preponderent, una morală. Credinţa nu-i o formă de deghizament. Lipsit de cuviinţă, blândeţe şi smerenie, Teodor Baconschi poate avea pe conştiinţă pe toţi aceia care, dacă nu l-ar fi luat în seamă, ar fi rămas mai aproape de Dumnezeu. Pentru el credinţa e o euforie stearpă. Arborează atitudini solemne şi proferează pedagogie teatrală, evlavie ostentativă, neavând satisfacţie mai mare decât încurajarea partidului. Fiindcă degeaba spun Sfinţii Părinţi că în vremuri de criză morală a reuşi să rămân normal e un prim pas spre beatitudine.