O pledoarie la care ar trebui subscris!

0
94

5Rectorul Universităţii Babeş Bolyai, din Cluj-Napoca, academicianul Ioan Aurel Pop, a vorbit deunăzi despre importanţa istoriei şi cunoaşterii ei, la Congresul istoricilor români, eveniment (25-28 august a.c.) găzduit chiar de muncipiul de pe Someş. În mediul academic, profesorul universitar dr. Ioan Aurel Pop, membru titular al Academiei Române din 2010, şi membru corespondent al Academiei de ştiinţe, litere şi arte din Paris, din 1999, fost director al Centrului cultural român din New York (1994-1995) şi director al Institutului român de cultură şi cercetare umanistă din Veneţia (2003-2007), este de bună seamă o voce autorizată în domeniul istoriei. Membru în diverse organizaţii istorice, naţionale şi internaţionale, acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop este autorul a peste 50 de cărţi, tratate şi manuale şi a numeroase studii şi articole. În elevatul său discurs, „Meseria de istoric la începutul mileniului al III-lea”, la evenimentul menţionat, cărturarul ardelean a stăruit asupra câtorva chestiuni, deloc insolite, la o manieră însă interesantă. A spus, de pildă, că „ignorarea cunoaşterii trecutului este un act cu consecinţe catastrofale”. Cunoaşterea trecutului este însăşi cunoaşterea vieţii. Rectorul U.B.B. a accentuat faptul că trendul contemporan este unul de ignorare a trecutului, iar acest lucru este potenţat de forţe care promovează ideea că memoria este inutilă. Chiar dacă se interferează, în demersul său, cu o abordare a academicianului Dinu C. Giurescu, exprimată în „cuvânt înainte” la „Istoria românilor”, de Constantin C. Giurescu, reeditată la 110 ani de la naşterea acestuia, istoricul clujean Ioan Aurel Pop o face mai nuanţat, stăruind şi asupra consecinţelor. „Nu este vorba despre conflictul dintre generaţii, nici despre mitul vârstei de aur, nici despre nostalgia tinereţii, ci de realism. Am fost avertizaţi de mult că somnul raţiunii naşte monştrii”. Referirea expresă, deşi succintă, a academicianului Ioan Aurel Pop la „generaţia facebook”, „generaţia sms”, sau la un loc, primită cu „vociferări” răzleţe, invită la reflecţie, fiindcă dacă ne reamintim, chiar anul trecut, înainte de a se prăpădi, marele scriitor italian Umberto Eco, la primirea titlului de doctor Honoris Causa, în „Comunicare şi Cultură mass-media” la Universitatea din Torino, a criticat cu vehemenţă reţelele de socializare, vituperând de-a dreptul. „E invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”. Coautor, alături de istoricul Ioan Bolovan, al lucrării impecabile „Istoria Transilvaniei” (Ed. Eikon – 2013), Ioan Aurel Pop nu se înscrie printre detractorii spaţiului virtual. Sugerează, în schimb, şi are dreptate, că în metabolismul culturii a fost introdus un coeficient de facilitate, care presupune, e drept, acces prompt, dar şi lene mentală, pasivitate şi impostură. Nicăieri nu este trişeria intelectuală mai acasă ca în spaţiul culturii de internet. Campionii ei păcălesc lumea, dar se păcălesc pe ei înşişi, mai ales când emană miresme subtile în domeniul cunoaşterii. Fără a dori să epateze, să etaleze cunoştiinţe fenomenale, sau cât e de deştept, rectorul U. B. B., de la înălţimea autorităţii intelectuale, chiar elitiste, a tras cu iritare reprimată un semnal. De care, nu poţi să ai cunoştiinţă doar butonând. Pledoaria sa, la Congresul istoricilor români, s-a intitulat, cum spuneam, „Meseria de istoric la începutul mileniului al III-lea”. Şi a mai spus, printre altele, distinsul academician: „Istoria trebuie să aibă ca disciplină şcolară, la toate clasele şi profilele, cel puţin câte două ore pe săptămână”. E un punct de vedere, şi nu singurul, la care merită subscris.