Intrăm, mâine, în plină vară, anul de graţie 2015, sub semnul unor provocări cu care lumea de azi, tot mai scoasă din ţâţâni, fisurată de provocări, unele resuscitate din firidele sfoiegite ale unui ev mediu supravieţuind în substratul nostru resentimentar, ne întreţine cu o lejeră mărinimie. Conflicte armate şi „ideologice”, cu alinieri şi realinieri belicoase dintr-un trecut resetat pe rudimentarul „model” al… celui mai tare, potenţarea, în forme sălbatice, a terorismului ca substitut al diplomaţiei, şi, nu în ultimul rând, declanşarea, de data asta făţişă, a unei mişcări, până ieri disimulate în retorica diplomatică strict discursivă, prin care însuşi proiectul unional european îşi joacă limitele propriei fragilităţi. E vorba, bineînţeles, de criza indusă de situaţia Greciei, care a căpătat, de duminică, dimensiunea unuia dintre cele mai severe teste pe care clasa politică, cea occidentală înainte de toate, trebuie să-l dea.
Nu voi reitera datele de-acum ştiute. Nodul gordian are caracterul unei dileme; una dramatică şi, funcţie de evoluţiile din aceste zile, cu repercusiuni ce s-ar putea proba tragice. Nu doar pentru greci, cât mai ales pentru milioanele de europeni, deja acuzând o oboseală vizibilă în ultima vreme în faţa unor decizii şi programe, economice şi politice, ale structurilor europene de vârf ce-au continuat să fisureze orizontul de aşteptări.
Cât se poate de sintetic, confruntarea dintre Atena şi Bruxelles (cu o haltă, cea de duminică seara, la Frankfurt, în Palatul de sticlă al BCE) e, în termeni metaforici, un fel de pregătire, într-un ambulatoriu, pentru deconectarea „bolnavului” cronic de la aparate, amânând anunţul final. Şi asta chiar dacă, oricât de intrigant, sau de-a dreptul caraghios, deja nu lipsesc, de săptămâni bune, avalanşa de… condoleanţe. Mai toate venite, cum altfel, de la cei ce-au provocat, întreţinut şi gestionat, într-un fel ori altul, viruşii maladiei ce-avea să scape de sub control.
Un test, aşadar, nu doar al unui context sau al unei situaţii conjuncturale, ci al unui curs al politicii suverane în ultimele decenii, deconectată ea însăşi de la legitimele „aparate” curative, cele al eticii îndeosebi, aruncate la lada de gunoi a istoriei recente.
Astfel, nu puţini analişti, jurnalişti, economişti, specialişti de indiscutabil prestigiu ignoraţi de instituţiile de forţă aflate la cârma economiei mondiale, desemnau criza dintre Bruxelles şi Atena în enunţuri de felul: „Economia care ucide”, preluând cuvintele Papei Francisc, insistent pronunţate, dar şi „Democraţia în faţa totalitarismului financiar”.
Explicaţia e simplă, când se constată, printre altele, la nivelul unei percepţii elementare, că e dificil de întâlnit un creditor, oricât de nătâng ar fi el, care să încerce să-şi ucidă propriul debitor, aşa cum face FMI cu grecii. Mai mult decât atât, asistăm, sunt unii de părere, la un fel de experiment subsumat operaţiei de „construire ştiinţifică a duşmanului”.
„Ştiinţifică” ar desemna o operaţie în laboratoarele experimentale ale Marii Finanţe Mondiale, Troika, deci, în care mobilul strict economic e substituit cu unul, prea subţire mascat, politic.
E pus sub semnul îndoielii cu o ticăloasă suspiciune şi, în ultimele săptămâni, prin atac direct, rezultatul scrutinului electoral din Grecia. Paradoxal, rezultatul alegerilor a fost unul efectiv… politic, adică în cea mai deplină logică a democraţiei. Occidentale, nu extrem-orientale şi nici arondabile aşa-numitelor ţări bananiere. Ei însă i s-a opus – şi i se opune – logica aritmetică a contului profituri-pierderi, ca şi când nu ar mai fi vorba despre State, ci despre nişte firme ori societăţi comerciale.
Două majore, neliniştitoare adevăruri-consecinţe ale acestei drame care, din filonul anticei Elade, a lui Eschil, Sofocle şi Euripide, s-ar putea transfera în Europa (în partea ei meridională, unde fierbe mocnit un alt înfricoşător pericol, cel al confruntării Nord-Sud) sub forme tragice. Confruntările din aceste zile şi săptămâni dintre înalţii oficiali ai Troikăi şi liderii greci aleşi prin vot liber pune în evidenţă şi o altă realitate, infinit mai insidioasă: umilirea unei ţări, a unui popor, de pe o poziţie în care înseşi valorile supreme ale democraţiei sunt puse în discuţie. Mai ales atunci când gestul premierului grec, al guvernului său şi al Parlamentului liber ales, de a-şi convoca proprii concetăţeni să decidă calea de urmat e refuzat, criticat mai gălăgios decât nu ştiu care apucături ale vreunui dictator rătăcit prin istoria prezentă.
Or, tocmai concertarea poziţiilor unor factori decizionali din Europa împotriva Greciei şi a liderilor ei îmi dă senzaţia că democraţia, cea a urnelor şi, deci, unica legitimată politic, devine ţintă a unui alt fel de… internaţionalism. Financiar.
