Soarta unui erudit!

Despre fostul premier Adrian Năstase, părerile vor rămâne mereu insuficient decantate. Partizanii săi îl vor considera ca fiind cel mai bun prim-ministru post-decembrist, un rafinat intelectual, riguros în materie economică, avid colecţionar de artă şi un om de lume, cu merite incontestabile în integrarea României în NATO şi UE. Adversarii politici, în primul rând, vor rămâne baricadaţi în convingeri de altă natură, considerând că una era gustul privat şi alta acţiunea de pe scenă, dovadă că un personaj „normal”, ca Emil Hurezeanu, nu a rezistat prea mult în anturajul guvernamental. Per ansamblu, a avut o guvernare de excepţie. Deşi, până la urmă, „intelectualii”, predispuşi la verdicte, cum se întâmplă în istoria noastră ingrată, au ales dintre opţiunile avute la îndemână – AN surâzând tandru spre vest sau AN privind complice spre bâlciul autohton – ce le-a convenit, aruncându-se, aidoma unor îndrăgostiţi, în braţele lui Traian Băsescu. Argumentele sufereau în logica lor, dar asta este o altă poveste. Volumul „Cele două Românii” (Ed. Niculescu, 2014), avându-l ca autor pe fostul premier, are 850 de pagini, în format A4, şi presupune un volum exersat de voinţă şi deplină curiozitate – răsplătită – spre a fi lecturat. Lansările volumului, câte au fost şi poate vor mai fi, au făcut audienţă, fiindcă atunci când vorbim despre personalităţi care au marcat politic şi instituţional destinul naţiunii noastre, aşa cum a făcut-o Adrian Năstase, acestea trebuie cunoscute „din interior”. Narator desăvârşit, cu vastă cultură, umor fin, implicit rafinat diplomat, Adrian Năstase foloseşte sintagma „cele două Românii” nu dintr-o dorinţă de licenţă, ci în temeiul clivajului existent în societatea românească după 1990: o România rurală, tradiţională, sărăcită, izolată şi o Românie tânără, urbanizată, dinamică, dornică de integrare europeană, disăusă la ruperea legăturilor cu trecutul. Cele două Românii, relativ egale, s-au şi confruntat, în alegerile din 2004, cu deznodământul cunoscut. Orice părere, indusă de interogaţia „ce ar fi fost dacă”, adică alegerile ar fi fost câştigate de Adrian Năstase, rămâne hazardată. Cert este însă că, prin evoluţia ulterioară a lucrurilor, s-a pierdut un veritabil lider politic, cu conexiuni pe scena europeană şi chiar mondială. Un fin strateg al jocurilor de culise, cu multe uşi deschise la cancelariile europene, care poate ne-ar fi ajutat să ardem etapele tranziţiei fără sfârşit. A comis şi erori, pe care şi le recunoaşte, unele impardonabile, precum aducerea tehnocratului Cosmin Guşă, ca secretar general executiv al PSD, dintr-o bună intenţie, care i-a creat vulnerabilităţi cu vechea gardă şi preşedintele Ion Iliescu, acesta reproşându-i „neinspiraţia”. Imensa diferenţă de nivel intelectual între Adrian Năstase şi restul liderilor de la centru, dar şi din teritoriu, i-a convenit, nebănuind – ce eroare! – urzelile şi trădările care vor veni. Incapabili să lupte la nivel imagologic cu liderii Alianţei DA, dar mai ales cu Traian Băsescu, nu puţini vor defecta. Lectura volumului „Cele două Românii” este agreabilă şi, pe alocuri, chiar incitantă. Lucruri uitate sunt revelate cu argumente imbatabile. Se menţioneată numele unor lideri precum Tony Blair, Gerhard Schroder, George W. Bush, Vladimir Putin, Romano Prodi, cu care Adrian Năstase a avut contacte directe, benefice ţării. Când un membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, ministru al departamentului internaţional al CC al partidului, afirmă că „în perioada cea mai grea cu care s-a confruntat China, perioada epidemiei de SARS, domnul Adrian Năstase a fost singurul care a efectuat o vizită în China, în calitatea sa de şef al Guvernului şi lider al partidului de guvernământ, o vizită unică”, devine clar despre cine vorbim. Un as al politicii externe atât de timidă şi de împotmolită în scheme rigide, decuplată de la orice mobilitate obligatorie, în anii din urmă. Adrian Năstase a fost învins mai întâi în alegeri – şi Traian Băsescu a avut dreptate afirmând „voinţa electoratului a fost măsluită” – şi, apoi, încă o dată, cu concursul … apropiaţilor. Citându-l, de complezenţă pe Petru P. Carp, „România are atât de mult noroc încât nu îi mai trebuie şi oameni politici”, Adrian Năstase se întreabă: „Oare?”. Folosind o expresie a istoricului Lucian Boia, „cine mai joacă cinstit în România?”, la încheierea lecturii pomenite, nu putem decât reflecta.