Un deziderat mereu actual: O politică externă dinamică, cât mai performantă!

0
64

La întâlnirea anuală, de la Palatul Cotroceni, cu şefii misiunilor diplomatice acreditaţi la Bucureşti, preşedintele Klaus Iohannis a reiterat, între altele, năzuinţa că toţi factorii de decizie ai României vor acţiona unitar şi consecvent, astfel ca mandatul la preşedinţia Consiliului UE să decurgă cât mai bine. Ca o concluzie, preşedintele Klaus Iohannis a spus că strategia şi obiectivele politice externe ale ţării nu se vor schimba. Menţionate, în context, ca deziderate, fiind creşterea rolului României în cadrul UE – maximalizat de exercitarea preşedinţiei rotative – consolidarea şi extinderea parteneriatelor strategice cu SUA, Franţa, Germania şi Italia, bineînţeles exprimarea cu consecvenţă a României în cadrul şi pentru Alianţa Nord-Atlantică. Au fost amintite şi alte obiective imperative: dorinţa de a deveni membri OCDE, România fiind considerată a avea un grad ridicat de pregătire şi aspiraţia de a obţine un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU. Amintite au fost şi relaţiile privilegiate pe care ţara noastră le are cu Polonia, Turcia, Japonia, pentru a da doar câteva exemple. Discursul preşedintelui Klaus Iohannis nu va trece neanalizat, cu maximă atenţie, la toate ambasadele străine de la Bucureşti. Şi dacă la o lectură sumară pot rămâne neobservate anumite subtilităţi, la o „analiză profesionistă”… ele nu scapă. Omiterea Israelului, de pildă, din enunţul preşedintelui, ca partener strategic consacrat, nu pare o minoră scăpare, ci mai degrabă o premeditare. La fel nicio referire la China, ţară prietenă, după ce premierului Li Kekiang s-a aflat la Bucureşti, în noiembrie 2013, însoţit de o numeroasă delegaţie curpinzând miniştri şi oameni de afaceri. În fine, referirea la Republica Moldova e sumară, iar la celelalte ţări vecine (Bulgaria, Serbia) lipseşte cu desăvârşire. Dar mai există o componentă, destul de serioasă a oricărei discuţii. Recent la Aachen, preşedintele Klaus Iohannis a fost prezent la semnarea unui tratat istoric actualizat, de cancelarul Angela Merkel şi preşedintele francez, Emmanuel Macron, afirmându-se legăturile strânse şi angajamentul de a se susţine reciproc pe multiple planuri – cooperare descentralizată între colectivităţile nonfrontaliere –, şi cu precădere cel militar. Acordul descris de presă ca neclar, se concentra nu doar pe politica externă şi pe legăturile tradiţionale care unesc Berlinul şi Parisul, în domeniul apărării, dar vine pe contrasensul afirmaţiilor lui Donald Trump care critica, nu demult, cele două ţări, de neonorarea integrală a obligaţiei de 2% din PIB pentru susţinerea NATO. Tratatul, aşa cum a fost prezentat în presa din Hexagon, pune accent deplin pe intensificarea programelor de apărare comună şi lărgirea parteneriatelor celor două ţări vizată fiind atingerea unei autonomii strategice europene. Chiar se vorbeşte de fabricarea, la orizontul anului 2035, a unui tanc de luptă, succesor al tancului francez Leclerc, şi a celui german, Leopard. În plan aeronautic, este pomenită punerea în operă a sistemului de luptă aeriană (SCAF), pentru înlocuirea la orizontului anului 2040, a avioanelor Typhoon sau Rafale. Proiectul de înarmare combină avioanele pilotate cu cele nepilotate. O armată europeană? Formularea nu e clară, dar oricum semnarea tratatului survine într-un moment delicat pentru UE, prin Brexit şi diviziunea Est-Vest. Un punct care suscită polemici aprinse este faptul că cele două state vor face schimb de personal la nivel înalt, la nivelul ministerelor de Externe, în reprezentanţele diplomatice, pomenindu-se chiar termenul de „bi-diplomaţie”. Se mai vorbeşte de un consiliu economic franco-german menit să coordoneze politicile economice ale celor două ţări. În tratatul de la Aachen, articolele consacrate apărării sunt grupate în capitolul „Pace, securitate şi dezvoltare”. Cert este un lucru: formarea unei iminente armate europene comune pare o declaraţie de independenţă faţă de SUA şi implicit de NATO şi complică multe lucruri în viitorul imediat.