După ce a investit, oficial, 500.000 de euro în prima piaţă privată din Craiova, noul administrator s-a gândit că tot efortul merită încununat şi cu o inaugurare mega-populară care să fie absolut irezistibilă pentru clienţi. Ca sub o vrajă, oamenii s-au călcat, la propiu, în picioare pentru a pune mâna pe unul din cele 200 de voucher de 20 de lei, puse la bătaie de investitor.
Este ora 10.30, sâmbătă dimineaţa, şi aşteptăm să inaugurăm noua piaţă din cartierul „1 Mai”. Noi şi alte câteva sute de craioveni care, de-o săptămână, am citit şi memorat anunţul cu „marea deschidere” şi cele 200 de vouchere. Acum, în ziua stabilită, la ora potrivită, suntem aici, pe trotuar, aşteptând să ne vină rândul. Când? Colegii de suferinţă te încurajează că, dacă oamenii ăştia care au afacerea sunt serioşi, toată treaba ar trebui să pornească la 11.00 fix, adică peste o jumătate de oră. Şi deci n-ar mai fi chiar aşa de mult de aşteptat.
Se rezistă, eroic, la coadă
La magazinele cu produse de patiserie şi alte produse nu se mai poate intra: uşile sunt blocate de oamenii care aşteaptă, ca şi noi, la aceeaşi coadă. Vânzătoarele s-au resemnat că n-o să mai facă nici un ban şi au ieşit pe trotuar, privind curioase la vârstnicii majoritari, care rezistă eroic în picioare. Lângă mine, două doamne pensionare sunt un exemplu de voinţă. Îmbrăcate gros şi înmarmate cu câte pungi de plastic, vorbesc cu voce tare, văicărindu-se că nu o să prindă nimic. Una spune că, la ce coadă este aici, ar fi fost bine să vină devreme, dar oricum ea nu ar fi putut deoarece are oră fixă când îşi ia pastilele. Cealaltă se plânge că i s-a părut cam frig să plece mai de dimineaţă şi acum regretă, bănişorii ăştia ar fi buni dacă i-ar prinde.
Gata, se vor deschide uşile…
Între timp, în spatele nostru s-au mai adunat şi alţii, nu se mai văd acum nici semafoarele. Ca să afli ce se întâmplă în faţă, la uşa de la intrare, trebuie să-ţi părăseşti rândul. Cu toate că oamenii de lângă te cunosc de acum bine şi nu ţi-ar fura locul, totuşi nimeni nu se încumetă să facă un pas afară din rând. Aşa că toate mesajele se prind din zbor de la cei mai avansaţi. Cu câteva minute înainte, circulă zvonul că se mai aşteaptă autorităţile şi gata, se vor deschide uşile. Un domn ieşit demult la pensie şi îmbrăcat fistichiu în geacă colorată şi inscripţionată pe buzunarele de la piept cu ceva în limba engleză vine cu informaţia că s-a adus panglica roşie. Treaba ar fi cam gata, o să se deschidă.
„În spate, animalelor!”
Când, în sfârşit, se întâmplă acest lucru, nu se anunţă nimic dinainte. Cu toate acestea, cei mai mulţi sunt gata pregătiţi să-şi câştige dreptul şi o rup la fugă. Coada nu mai este acum şerpuită pe trotuar, se turteşte ca o gumă lipindu-se de uşile mari, păzite de doi indivizi cu spate lat. Încotoşmănaţi în haine groase şi dezavantajaţi fizic din cauza vârstei, fiindcă majoritatea sunt pensionari, amatorii de vouchere se împing unii în alţii şi toţi presează ca o forţă perpendiculară pe paznicii de la intrare. Responsabilii cu ordinea ţipă cât îi ţin plămânii la ei, făcându-i când vite, când animale. Prinşi în adunătură, cei mai slabi de coloană nu mai rezistă şi cad.
„Să vină cineva cu o targă!”
Printre picioarele celor din faţă se văd spinările şi capetele celor care au căzut în faţa scărilor. Oamenii sunt întinşi pe jos şi pot să moară, striviţi de cei care nici nu se gândesc să se oprească. De pe margine, cineva ţipă să se dea drumul la uşi fiindcă lumea o să omoară aici, alţii cer o targă să-i ridice pei cei căzuţi. Când, în sfârşit, se rupe lanţul de la intrare şi oamenii intră buluc, se mai eliberează puţin în spate şi se poate respira. Doi tineri de etnie romă sar să ajute. Nu fac parte din rând, dar se oferă voluntari să ţină piept, cu braţele întinse, peste capete celor de jos şi împotriva celor care aleargă să treacă dincolo de uşi. Este vacarm acum, oamenii ţipă speriaţi.
În lipsă de altceva, merge şi o prăjitură
Cei care au apucat să intre respiră uşuraţi că au scăpat. Nimeni nu le întinde vreo o hârtie sau ceva care ar fi trebuit să fie voucherul ăla, şi trag concluzia că nu se află printre norocoşi. Cocoţat pe o scară ce duce spre restaurantul care încă nu s-a deschis, o persoană din partea organizatorilor citeşte, repetitiv, la microfon, reclama cu voucherele de 20 de lei. Amăgiţi şi dezordientaţi, oamenii se plimbă, dând ocol standurilor cu portocale, mere şi cartofi. Constată că preţurile nu sunt nici mai mari, dar nici mai mici decât în alte părţi. Ar putea să cumpere brânză de la sibieni, în fapt nişte roţi mari de caşcaval scump, sau produse de patiserie la kilogram, însă pentru că la magazinul cu carne este o altă coadă în formare, se îndreaptă într-acolo.
Alte emiteri de vouchere?
În câteva minute, din lupta de la intrare nu se mai cunoaşte nimic, iar organizatorii începuseră să împartă, pe tăviţe de carton, prăjituri grazurate pe care oamenii le primeau cu neîncredere. În lipsa voucherelor, sunt bune şi acestea, dar totuşi puţin în comparaţie cu lupta pe care au avut-o de purtat. Întrebat de ce s-au îmbulzit oamenii, administratorul noii pieţe, Emil Ghiţă, a răspuns cinic, punând totul pe „interesul persoanelor pentru ceva nou în peisajul cartierului”, nicidecum pe bătaia pe vouchere, strategie de marketing care, din nou, şi-a arătat succesul. Întrebat şi dacă vor mai fi şi alte emiteri de vouchere, ţinând cont de cerere foarte mare din prima zi, administratorul pieţei private a răspuns: „Poate!” .
