Pase scurte, pase lungi / Trece Aurică Beldeanu. Să-l salutăm, fiindcă merită!

0
141

beldeanu ADin când în când, poate fi zărit prin centrul Craiovei, în apropierea sediului redacţiei noastre. Merge drept ca un stejar, uşor legănat, predispus la un zâmbet de circumstanţă, pentru cei care îl cunosc şi îl salută. Gata chiar şi pentru o şuetă. De Aurică Beldeanu, fotbalistul de vis al Craiovei de odinioară -Campioana unei mari iubiri, cum i s-a spus – este vorba. Şi ce fotbalist! Venise la Craiova de la Reşiţa, dar prin UTA, care “îi primise” la schimb pe Nedelcu, un atacant longilin cu detentă de săritor la înălţime, adus de la Galaţi. Eram în sezonul 1976-1977, cu locvacele Constantin Teaşcă pe banca tehnică şi Craiova răvăşită de cutremur îşi adjudeca pentru prima dată Cupa României, după o finală memorabilă cu Steaua (2-1). Dar urma o vară teribil de agitată, cu destule evenimente în plan fotbalistic, între care şi “divorţul” de antrenorul menţionat. Tot pomenind, sistematic, de parcursul acela inegalabil (1982-1983) în Cupa UEFA am şi uitat o mulţime de alte “amănunte”. Ca de pildă, faptul că, totuşi, Craiova este prima echipă românească aptă să elimine, o reprezentantă “a perfidului Albion” – Leeds United- cu un scor simetric (2-0), atât pe Centralul din Bănie, cât şi pe Elland Road, unde pe 1 noiembrie 1979, Sorin Cârţu şi Aurică Beldeanu au fost marcatori. Pe banca tehnică se afla Valentin “nea Tinel” Stănescu, cu umorul lui involuntar, de aleasă calitate. Un succes cu simbolistică aparte, nu fiindcă ducea Craiova în turul trei al Cupei UEFA, adică în dubla cu Borussia Monchengladbach, deţinătoarea trofeului, ci fiindcă în Conferinţa doljeană a comuniştilor doljeni, de la Teatrul Naţional, liderul acestora Miu Dobrescu a lipit performanţa la…”salba de împliniri”, generând aplauze de necurmat. Fotbalul din Bănie se dovedea încă o dată un liant social, dar şi un oportun…antinevralgic. Cu 353 de partide în Divizia A, 20 de selecţii în echipa naţională, cel care debutase la 17 ani, sub culorile Progresului Bucureşti, la 2 noiembrie 1968, va pune ghetele în cui la 30 aprilie 1986, la 35 de ani, sub culorile Chimiei Râmnicu Vâlcea, unde a încercat “un cântec de lebădă”. Cozeur agreabil, plin de vervă, capabil să seducă pe cei care-l ascultă, talent autentic, indiscutabil, Aurică Beldeanu are o singură supărare, uneori mărturisită, aceea că n-a evoluat într-un campionat puternic din străinătate. Şi merita! Nici în urbe, mare atenţie nu i s-a mai dat, poate şi în virtutea obişnuinţei. El, care la 29 aprilie 1981, în partida Anglia-România (0-0) de la Wembley, într-o seară minunată, etalase clarviziune şi eleganţă, eclipsând gomoşii săi adversari, şi îl dăduse cu capul de bară pe portarul Peter Shilton. El care pe 28 noiembrie 1984 marca cu Zeleznicar Sarajevo, al doilea gol al echipei sale, insuficient însă pentru a salva ceea ce avea să urmeze în partida retur. În viaţa neşansa se întâlneşte cu neputinţa de multe ori. După toate aparenţele, dacă nu cu certitudine, Aurică Beldeanu s-a întâlnit doar cu neşansa, fiindcă putea obţine mai mult, pe măsura harului cu care fusese înzestrat.