Despre o altfel de agresivitate

0
127

În satul global – care de-acum este Lumea în care vieţuim – conceptul de libertate e, cu siguranţă, cel mai flexibil dintre toate. Şi, la fel, în raport cu toate accepţiile sale milenare, de la pledoariile confuciene, trecând prin dezbaterile socratice din agorà ateniană, prin bâlciurile provensale ori florentine din timpuriul Ev Mediu şi până la ţipetele înăbuşite, în temniţă ori în surdina unei ambient familial, din ultimele regnuri totalitare.

Bun nepreţuit, dar bulversat, deseori parşiv, de reanimarea vidrelor capitaliste în variantele lor neo- ori post-, în dispreţul unor minime reguli, libertatea îşi risipeşte mare parte din zestrea ei de binefaceri în formele gregare în care ajunge să se manifeste. Despre libertinajul mlăştinos de pe reţele de socializare am mai scris şi, cu siguranţă, riscul unui proces de imbecilizare pe care îl denunţa recent şi Umberto Eco, se află abia la început. De această dată, mă opresc asupra unei alte faţete, cea a unei agresivităţi asupra intimităţii noastre care, tacită, adică neamendată, nu este mai puţin nocivă.

Locuiesc într-un cartier al Băniei, cu case , curţi şi grădini, conservând parcă, peste veac, ceva din dimensiunea „rurală” a oraşului desemnat cândva al celor „o mie de moşieri”; cartier – sau mahala, de ce nu? – cu o multicoloră structură ento-socială, în care concurenţa cea mai aprigă aparţine rromilor, diseminaţi şi, în acelaşi timp, organizaţi, potrivit propriului ethos, în familii şi neamuri, mai mult ori mai puţin eterogene. Mărturisesc din capul locului că, născut şi modelat, în limitele celor şapte ani de-acasă, în leagănul unui sat din sudul doljean, n-am resimţit de-a lungul existenţei mele niciun sentiment „segregaţionist”, nici faţă de rromi (ţigani! ?) şi nici faţă de oricare alte seminţii. Dimpotrivă, în conjuncturile de destin, n-au lipsit momentele, întinse în ani, de înţelegere, de bună vecinătate şi, câteodată, chiar de amiciţie.

Iată însă că, de la o vreme, resimt cu neplăcere acest asalt asupra intimităţii mele, într-o formă pe care, sunt convins, o cunosc şi o îndură şi alţi, nu puţini, concitadini şi împotriva căreia n-am găsit nicio oportunitate de a o denunţa şi, eventual, extirpa. Chiar în momentul în care scriu, sunt obligat să îndur urletele maneliste ale unor boxe din vecinătate ai căror decibeli perturbă aerul peste o bună parte a oraşului. Iritat la maximum, (bag’samă, nu există nicio scăpare: în curte, în grădină, în casă, oriunde m-aş ascunde, zbieretele  uzurpatoare, mă ajung!), mă întreb, cu o legitimă disperare, ce-i de făcut. Există, gândesc, prevederi legale, dar cine, cum şi când şi, mai ales, în ce manieră ar putea fi aplicate astfel încât astfel de agresiuni să nu se mai repete?

Mi se va răspunde că unica soluţie juridică este amenda şi e posibil ca ea să se şi aplice, rareori şi punctual la solicitări insistente. În cele mai multe cazuri, bănuiesc că o amendă, fie ea şi ceva mai substanţială, nu constituie un impediment pentru această categorie de saltimbanci „muzicali”, voluntari şi volitivi corupători ai dreptului la linişte şi la tihnă familială a fiecăruia dintre noi.

Şi, cu o hâtră ironie, îmi aduc aminte de anii copilăriei când, peste satul tăinuit de veacuri între dealuri, când şi când, la rarele sosiri ale uitatei caravane cu filme, răsuna, îmbietoare, pe măsura harului nepereche cu care era dăruită, glasul nemuritoarei Maria Lătăreţu. Nicio stridenţă, atunci, căci de la un deal la altul ecoul doinei dezlănţuite descătuşa – divină eliberare sufletească şi spirituală – vicisitudinea trudei pe câmp.