Vineri, în penultima zi a celei de-a II-a ediţii a Festivalului Degustătorilor de Film şi Artă Culinară organizat la Portul Cultural Cetate, a fost rândul Ungariei să arate ce poate în materie de film, dar şi de artă culinară.
Dacă dimineaţa nu am ajuns pentru a vedea filmul Omul de aur/ Az aranyember, realizat în 1919 de regizorul Alexander Korda, regizor britanic de origine maghiară, după romanul omonim de Jókai Mór, filmat şi pe Insula Ada-Kaleh, după amiază am sosit însă la timp, împreună cu Marius Dobrin, Corina şi Laur Bărbuică, cărora li s-a alăturat o simpatică studentă craioveancă la Lyon, pentru a vedea un excelent film documentar despre exodul evreilor din Europa Centrală.
Amfitrioana festivalului, Maşa Dinescu, ne-a întâmpinat cu deosebita ei delicateţe, aproape de finalul unei iniţiative culturale pe care a dus-o cu brio la capăt, iar Dunărea cu obişnuita ei măreţie în care toamna se insinua, aşa cum avea să observe Maşa Dinescu, irevocabil.
Filmul Exodul de pe Dunăre (1988), în regia lui Peter Forgacs, este un documentar de montaj, de circa o oră, care utilizează secvenţe din filmele realizate de căpitanul Nandor Andrasovits în 1939, conţine imagini color timpurii şi unice ale mai multor porturi dunărene. Cu minuţie istorică, echipa care l-a ajutat pe regizor a reconstituit atmosfera începutului celui de-al Doilea Război Mondial, când evreii din Europa Centrală, din Ungaria şi Slovacia au încercat să ajungă în Palestina, aflată sub comandament britanic, pentru a scăpa de ameninţarea nazistă. Periplul navelor „Regina Elisabeta” şi „Ţarul Duşan” este coerent reflectat în filmările făcute de comandantul Nandor Andrasovits, iar viaţa acestor exilaţi ai lumii este arătată în toată nuditatea cotidiană a preocupărilor de supravieţuire. Ajunşi la Ruse, unde trebuiau să fie transbordaţi pe un vapor pentru a ajunge în Palestina, refugiaţii evrei, în număr de 1.300, sunt refuzaţi de autorităţile bulgare, evident constrânse de Marea Britanie să nu le permită accesul. Pentru înţelegerea contextului istoric, trebuie spus că în Palestina vremii trăiau 1.200.000 de arabi şi doar 400.000 de evrei. Statul israelian avea să fie abia mai târziu un deziderat împlinit, în mare măsură şi datorită Holocaustului care a sensibilizat marile puteri. De parcă acestea nu ar fi asistat uneori impasibile la ce se întâmpla…
Nici autorităţile române nu s-au arătat iniţial mai darnice cu refugiaţii de pe cele două vase, însă, cu toate astea, un emisar al evreilor a primit la Bucureşti, contra unei sume de bani, permisiunea ca cele doua vase fluviale să-i transporte pe Dunăre, până la Sulina, de unde aveau să ia un vas maritim care-i va duce la destinaţia dorită. Filmul este emoţionant, nu doar în latura sa umană, ci şi pentru să a reţinut pe peliculă memoria porturilor dunărene din acea perioadă, cu farmecul unei lumi azi dispărute.
O mică surpriză a fost şi difuzarea unui film de scurt metraj, Nunta lui Oli, al regizorului Tudor Jurgiu, în distribuţia căruia se aflau Adrian Titieni, cunoscut actor şi profesor la UNATC, dar şi George Albert-Costea, actor al Naţionalului craiovean. Filmul a primit premiul pentru cel mai bun scurt metraj de ficţiune la Festivalul Anonimul din 2009.
După această primă vizionare, oaspeţii au fost serviţi cu kürtős kalács şi vin alb rece, după care au rulat filmele 411-Z (2007, Ungaria, regia Dániel Erdélyi, nominalizat în 2008 la Palme d’Or la Cannes pentru cel mai bun scurtmetraj, 7 minute) şi Proiectul Frankenstein / Tender Son: The Frankenstein Project/ Szelíd teremtés – A Frankenstein-terv (2010, Ungaria-Germania-Austria, în regia lui Kornél Mundruczó, film prezent la Cannes în anul 2010. Pe scurt, filmul spunea povestea unui regizor care, în căutare de actori, descoperă, gradat, că fiul său necunoscut este printre cei care participă la casting. În tuşe uşor suprarealiste, contrapunctat cu tăceri prelungi, filmul spune cumva neverosimil povestea unui adolescent alienat, lipsit de dragostea părinţilor care l-au abandonat la orfelinat. În proba care i se cere de către regizor (interpretat chiar de Kornél Mundruczó), acesta ajunge să o omoare pe actriţa care trebuia să-i dea replica, de aici acţiunea arborescentă, lichefiată, la capătul căreia tânărul criminal (reuşise să-şi omoare inclusiv mama care îl proteja) este dus de tată în Austria, în speranţa unei salvări in extremis. Nu se întâmplă aşa, pentru că pronia divină are planurile ei: maşina cu cei doi bărbaţi se răstoarnă în pustietatea albă a munţilor, tânărul criminal e rănit grav, iar tatăl plecat după ajutor, ni se sugerează, este înghiţit de viforniţa albă. Finalul este apoteotic şi simbolic, dar inexpresiv după gustul meu, chiar dacă regizorul a declarat ca intenţionat o ars poetica. Un film despre iubirea dintre părinţi şi fii, care nu se poate exprima şi nici comunica, dar şi despre nevoia de iubire căreia nu-i răspunde nimeni, nici măcar atunci când sufletul pereche pare a fi ieşit în cale. Regizorul s-a străduit să ofere o psihologie credibilă personajelor, cu sugestia vinovăţiei de asumat pentru cei care creează mici monştri, dar rezolvarea nu a fost întotdeauna la înălţimea intenţiilor. Poate şi pentru că, aici în Valea Dunării, noi nu credem în “fiul” lui Frankenstein, nici măcar în cel al lui Dracula.
Seara a culminat cu muzică de taraf unguresc, la o masă cu bunătăţi din bucătăria maghiară (tocăniţă de burtă, salată de vinete, gomboţ cu prune) explicată cu farmec personal de Mircea Dinescu, pe malul Dunării, un fluviu care curge de mii de ani din Pădurea Neagră pentru a-şi găsi liniştea în Marea Neagră. Liniştea, iată cuvântul esenţial.
Sâmbătă, în ultima zi a festivalului, venea şi rândul Austriei să arate ce are nou şi valoros în materie de cinematografie. Pentru cei care vor să ştie şi ce taine ascunde bucătăria austriacă, dar şi Dunărea la final de august, drumul spre Cetate este lin, uşor, seducător. Cu o bere Silva neagră, pe post de GPS.
NICOLAE COANDE
