Carl Gustav Jung, marele psiholog şi medic elveţian, elevul lui Sigmund Freud de care s-a despărţit timpuriu spre a-şi proiecta şi, ulterior, urma propriul drum în psihologia analitică europeană, a lăsat, la moartea sa intervenită la o vârstă aproape patriarhală, o imensă corespondenţă. Printre ediţiile reprezentative ale acesteia, cea intitulată Briefe, hrsg. A Jaffé Zürich, G. Adler London, Walter, Olten u. Freiburg i. B., 1972-1973, publicate în 1982, s-a bucurat, mai ales în ultimii ani, de o atenţie distinctă, jungologi de mare calibru descoperind în paginile epistolare numeroase chei hermeneutice ale întregii sale opere. Scrisorile, câteva adresate şi lui Mircea Eliade cu care Jung s-a aflat într-o relaţie privilegiată începând de prin anii ’50 ai secolului trecut, se oferă drept un incitant document al senectuţii, ca timp al înţelepciunii şi al mărturisirii adevărurilor ultime ale unei experienţe singulare, constituindu-se şi ca un elogiu al angoasei – concept fundamental al psihologiei sale abisale. În plus, epistolele configurează un “scenariu” de situări şi evaluări ale marilor filosofi ai “ultimei” modernităţi, printre care Kierkegaard, Nietzsche şi Heidegger, spre a-i cita pe cei mai glorioşi, în care spiritul critic oarecum neobişnuit al autorului “Psihologiei inconştientului” îşi asociază ironia şi, uneori, chiar sarcasmul pe post de vectori de lectură. Angoasa, Angst, mai curând ca “nelinişte” decât ca “spaimă”, argument central , cum ştim, al psihologiei sale, dar şi subiect tipic al psihopatologiei, nu este, în viziunea junghiană, ceva de combătut ori şi mai puţin de refuzat, ci este sentimentul care îl obligă pe om să-şi îmbrăţişeze menirea proprie, care este umanizarea.
Încă în scrisori de pe la sfârşitul anilor tulburi ’30, Jung porneşte, cum anticipam, de la evaluări ale unor mari “bolnavi” ai gândirii modernităţii târzii, precum Kierkegaard, pe care îl cataloghează, ca într-o “fişă clinică”, drept “un caz insuportabil de nevroză teologică, un plictisit găunos, comparabil cu alţi nevrotici îndârjiţi, care i-au urmat lui Kant, considerat de altfel “ultimul filosof” al lumii. Alt caz clinic ar fi, potrivit lui Jung, Heidegger însuşi, despre care scrie că aceia ce-i sunt afini ar trebui să fie internaţi de-a dreptul în ospiciu, fie ca pacienţi, fie ca psihiatri dezlănţuiţi. Jung nu ezită să numească fenomenul, pe care el însuşi îl va analiza, ca o „perversiunea intelectuală tipic germană, identificându-i în Nietzsche modelul. Cât despre Kierkegaard, bătrânul conviv al largului său cerc de prieteni psihologi, gânditori, scriitori şi medici cărora li se adresează epistolar, crede că succesul acestuia s-ar datora faptului că autorul lui Aut-aut ar interpreta un climat specific culturii reformate. Limita filosofiei sale ar consta în actul de a se jelui în sine-şi, prizonier al “rumegărilor” sale, iar ca medic l-ar fi sfătuit să acorde mai multă atenţie lui Dumnezeu care-i vorbea prin suferinţa sa; un argument forte folosit de Jung împotriva lui Kierkaard nu ocoleşte chiar unul dintre cele mai eclatante şi semnificative episoade ale biografiei filosofului neliniştii existenţiale: atunci când Dumnezeu i se prezintă sub forma acelei Anima (rectè, sufletul originar, arhetipal, în cadrul operei junghiene) care este “Regina” sa alchimică (e vizată logodnica lui Sören, pe care, printr-un gest dramatic nicicând elucidat, o repugnă), el a luat-o în şuturi. Iubirea era prea periculoasă pentru “autocratismul” său. Kierkegaard învăţase că “a iubi şi a fi iubit este o pasiunea a lui Dumnezeu”, dar spaima sa n-a marşat la acest adevăr. De aici, diagnosticul: nevroză sterilă care, pentru Kierkegaard, ar fi trebuit substituită cu creativitatea la nivelul unei gloate a zilei. Nu-i nici un dubiu pentru Jung faptul că la marele neliniştit danez confuzia gravă era aceea dintre disperarea autentică, de natură divină, şi spaima puerilă, de unde şi concluzia că angoasa, departe de a fi un rău de eliminat, reprezintă “un corectiv salutar al paranoiei: filosofii (nici Nietzsche, nici Heidegger, nici predecesorul lor danez) n-au reuşit s-o atingă, seduşi de un Eu arogant; în loc să transforme o stare de suflet subiectivă într-o viziune generală au acoperit sub vălul unui limbaj căutat ţi cerebral acea Hosenscheisserei des Ichs, adică acel “Eu laş”, mai degrabă înfricoşat. Odată cu instalarea, după 1945, a ceea ce Jung numeşte “pacea nucleară”, angoasa devine şi mai întemeiată, iar omul care o pierde se condamnă la moarte. Terapia ar consta în a respecta şi chiar a salvgarda angoasa, iar nu a o elimina. Numai excesul acesteia morbid poate fi îngrijit fără efecte colaterale foarte grave. Angoasa este un corectiv al paranoii, iar odată ce ecoul ei s-a stins, incumbă în om inflaţia inconştientului şi delirul îi dilată eul până la a-l face să coincidă cu divinitatea. De aici şi până la sindromul Supra-omului, care nu-i altceva decât o “caricatură a lui Dumnezeu”, nu mai rămâne decât un pas.
